Iubirea este un sport

d6cda5eb4d41f515c485c21906ac7bac

Iubirea presupune disciplina, ca oricare activitate sportiva.

Pornesti la drum cu cateva informatii de baza, foarte entuziasmat la inceput, dar fiind ulterior coplesit de intensitatea efortului, renunti. Renunti la beneficii si te scufunzi in indragosteli obsesive care-ti ofera un climax emotional temporar.

Dintre toate sporturile pe care le-am practicat pana in prezent, la iubire m-am priceput cel mai putin.

Preferam sa alerg la maraton, sa ridic greutati cat jumatate din kilogramele corpului meu, decat sa invat sa iubesc corespunzator. Nu pentru ca nu mi-as fi dorit, ci pentru ca sunt un om slab.

De multe ori, am preferat sa sar din barca si sa ma intretin cu formele obsesive ale limerence-ului, in care si eu si partenerul eram doi oameni euforici, prin drograre.

Faceam lucrurile bine, fara efort, obsesia imbracandu-ne personalitatile in aure plina de vitalitate si fericire, dar, odata ce ne goleam rezervoarele, defectele fiecaruia ne copleseau si ne vedeam fiecare de drum, un drum diferit, aruncandu-ne visurile in bratele unei noi iubiri obsesive.

Cu trecerea timpului, mi-am dorit de multe ori sa dau indragosteala pe iubire, o iubire  care sa-mi fie culcus pentru zilele friguroase, in care sa ma pot cuibari confortabil si sa gasesc intelegere, sustinere si iertare.

M-am apucat serios de acest sport in urma cu 10 ani si nici acum nu am invatat sa execut exercitiile corect, desi detin toata aparatura necesara. Am simtit deseori ca ar fi mult mai bine si mai usor sa renunt. Si am realizat, ca intr-adevar, mi-ar fi mai usor, dar nu mai bine.

Iubirea se invata si nu este altceva decat suma unor alegeri facute bine.

Eu aleg sa iubesc un om din ratiune, nu sub imperiul unei nebunii temporare, aleg sa iubesc un om pentru ca merita, in ciuda tututor minusurilor, cuvintelor dure si greselilor pe care le-am facut, nu reciproc, ci impreuna.

Aleg sa iubesc un om imperfect, sa nu-l mai transform in inculpat, sa nu-mi mai stric ziua de azi pentru greseala de ieri. Aleg sa traiesc in prezent, aleg sa fac complimente, sa inteleg si sa-mi apreciez partenerul.

Aleg  sa-mi exprim dorintele nu ca pe niste porunci, ci ca pe niste rugaminti,aleg sa fac declaratii, aleg sa ma daruiesc pe mine, un dar nepalpabil, dar, probabil cel mai de pret dar din lume. Aleg sa ofer, pentru ca mai apoi sa primesc.

Si, mai ales, aleg sa raman in barca, chiar si atunci cand simt ca se scufunda, aleg sa ne salvez prin rabdare si perseverenta.

Am ales sa practic  un sport care nu este usor, dar care-mi va aduce beneficii pe termen lung.

In practicarea lui m-am accidentat de multe ori, uneori atat de grav, incat mi-am zis ca mai bine arunc tot la cos si renunt. Dar, m-am reapucat, fiind, de fapt, singurul sport la care nu am renuntat, oricat de obosita si dezamagita as fi fost.

Nu stiu daca voi deveni campion, dar stiu ca atunci cand faci un exercitiu in mod repetat, sfarsesti in a-l face bine, atat de bine, incat sa ajungi sa te sincronizezi perfect cu partenerul tau, a carui rezistenta poate nu este de multe ori egala cu a ta.

 

Taramul oilor

bou

A fost odata ca niciodata un taram al oilor. Un taram limitat, ca si ele, cu pajisti batatorite de la mersul lor agale, in turma. Toate se numeau Dolly si erau marcate cu numere.

Ele rumegau placide intreaga zi, fara un alt scop in viata, fara asteptari, dorinte sau griji.

Viata le era ca un cerc, cu lins de sare, pofta de mancare, umblet si somn. Dar, printre ele se afla una deosebita, cu veleitati de zana. Pastea doar iarba proaspata, atinsa de roua, bea doar apa rece de parau si refuza, adesea, sarea.

Se simtea neinteleasa, foarte diferita de suratele ei si isi dorea cu ardoare macar o mica portie de zahar.

Auzise ca ar exista taramuri cu masini, case si barbati de zahar si statea adesea retrasa, cautand o cale de evadare din turma.

Pentru ca zilele ii erau lungi, si traiul devenise insuportabil, intr-o zi a decis sa faca un compromis, casatorindu-se cu un porc.

Nu, nu era un porc zburator, ci un porc obisnuit, care, desi grohaia in exterior, ei ii arata toata dragostea si sustinerea din lume.

Dragostea nu o incalzea pe zanuta noastra, dorindu-si sa schimbe cocina cu un castel de zahar, cu decoratiuni de zahar ars, ornamente spectaculoase care sa-i taie respiratia, cu  valeti care sa-i serveasca ambrozie cereasca, cu servitoare care sa-i ingrijeasca blana stralucitoare si cu un barbat care sa o venereze.

Porcul era pentru ea doar rampa de lansare, pentru ca linistea din cocina si mediul mai restrans  ii permiteau sa incerce sa-si depaseasca conditia de oaie.

A luat lectii de dictie, a inceput sa citeasca si sa invete limba barbatilor de zahar.

Era dispusa sa ofere cate putin cat mai multor barbati. Se vindea prin cuvinte dulci, disponibilitate, fiind mereu acolo, gata sa asculte, sa inteleaga, sa pozeze in oaia perfecta, pana in ziua cand ar putea parasi cocina, cu tot cu porc, luand cu ea doar mirosul greu de excremente, pe care nu l-ar mai fi putut camufla, odata instalata in castel.

A ratat mii de ocazii, pentru ca mirosul intepator al sufletului ei nu a incetat sa iasa la iveala, ori de cate ori simtea ca reusita-i poarta numele.

S-a simtit, astfel, condamnata sa ramana cu un porc care nu ar fi putut niciodata sa o ridice pe culmi nebanuite, cu care sa poata bea impreuna din cupa fericirii, dar a decis sa bea pe furis din troaca sperantei, care sa o poarte macar cu gandul in patul barbatului de zahar.

 

* Aceasta este o parodie si trebuie tratata ca atare

Sursa foto: Pinterest

 

 

 

 

 

Eseu despre nimic

nothing

Mi-a fost lansata de curand o provocare, aceea de a scrie un eseu despre cuvantul nimic.

Pentru ca ador provocarile in care imaginatia joaca un rol principal, am decis sa-mi astern opiniile pe hartie electronica intr-o incercare proprie de a descrie acest cuvant negativ, prin definitie.

Desi visatoare convinsa, incerc de multe ori sa mentin un echilibru absolut necesar realitatii in care traim, a unei societati bolnave, bolnave de invidie, rautate, critica si superficialitate.

Traim intr-o realitate de nimic, si ne mintim adesea, crezand ca avem totul. Un tot construit din goana dupa bani, pentru care pierdem clipe pretioase din viata, pe care nu ajungem sa le traim, de fapt, niciodata.

Le punem bine la pastrare pentru mai tarziu, si ne scufundam intr-un nimic dureros, zi de zi, muncind cu ardoare pentru a putea construi o fericire inchipuita, cand, de fapt, anihilam fiecare sansa, iar fericirea ne devine utopie.

N-o atingem niciodata, inselandu-ne cu izul ei, care ne imbata si ne poarta sufletele mahmure printre munti de iluzii desarte.

Cu totii am experimentat o existenta nimicita, dar foarte putin am cunoscut starea plenara de fericire.

Nimicul tau poate fi pentru mine tot, si invers. Il privim prin prisma unor experiente personale, si depinde doar de noi, sa facem tot din nimic.

Bestia m-a purtat printr-un labirint fara iesire, de a carui pereti intunecati, mi se lipeau visele, sperantele, lasandu-ma sa inot intr-un abis interior care-mi nimicea fiinta pana la dezintegrare.

Pierdeam din sanatate, iar proximitatea mortii, pe care, cel mai probabil, tu ai fi asemuit-o cu nimic, mie mi-a adus tot. Un soi de dihotomie mentala, care mi-a permis sa fac o transformare miraculoasa, folosindu-mi toate resursele mintii pentru a atinge starea de beatitudine, pe care nu o voi mai intalni decat atunci cand voi realiza, din nou, ca sunt trecatoare, cand nu ma ma voi mai raporta la niste crezuri impuse si cand imi voi permite sa fiu unica, cu un bagaj emotional total diferit fata de cei care ma inconjoara.

Instinctul de supravietuire m-a purtat catre iesire, experimentand totul si neavand nimic, concluzionand ca doar atunci cand acceptam ca ne ducem existenta penduland printre nimic si tot, ca nu putem atinge niciodata doar o stare sau alta, cand ne gasim un echilibru interior, care sa ne transforme din indivizi aplatizati in indivizi unici, putem fi cu adevarat fericiti.

De fapt, totul include nimic si nimicul include tot, iar noi putem invata sa contopim ambele stari intr-una singura, care sa ne faca sa ne simtim confortabil si sa ne aduca macar cu un pas mai aproape de fericire.

Sursa foto: PINTEREST

Plecata dupa vata pe bat

copilarie

Cine spune ca nu pot exista copii de 30+, se insala amarnic.

In toata neiubirea de sine, neincrederea-mi, confuzia si tristetea, sufletul mi-a ramas ancorat undeva in copilarie, a carei reminiscente ma poarta pe brate prin tumultul vietii.

L-am avut pe tata alaturi la fiecare lovitura crancena si de fiecare data cand simteam ca ma narui ca un castel de nisip, nimicit de maree, ma prindea in brate si nu-mi mai dadea drumul oricat de subrede mi-ar fi fost sperantele. Mi le hranea cu vorbe parintesti care-mi mangaiau sufletul meu de copil.

Este tot ce mi-a ramas, inocenta izvorata din adancul fiintei mele, fiinta pe care incerc sa o cunosc si sa o  inteleg necontenit.

Ea imi invaluie personalitatea in farmecul pe care multi si-ar dori sa-l descifreze. Ma mentine intr-o lume intangibila, in care ma refugiez si tes visuri colorate, pe care le proiectez uneori pe ecranul gigantic al vietii reale.

Sunt si nu sunt actorul prinicipal al scenetei pe care mi-o masluieste ea, VIATA.

De multe ori, aleg sa ies din ea si sa ma joc cu vioiciune intr-un colt insorit, in timp ce observ cum isi desfasoara inevitabil cursul.

Mi s-a spus adesea ca sunt un om puternic, cand, de fapt, nu sunt decat un copil care isi intoarce spatele si fuge de realitate, de cate ori se simte coplesit.

Viata se joaca cu mine, iar eu am invatat sa ma joc cu ea. Am invatat sa ma sustrag ori de cate ori vrea sa ma prinda si sa ma sufoce in viscerele ei si mi-am batatorit drumul catre o lume proprie, plina de jucarii fabricate din iubire, intelegere si rabdare.

Cat timp mai am un parinte, imi pot mentine vie lumea mea colorata, a carei resurse nu se epuizeaza niciodata, caci dorinta lui acerba de a ma sti bine, imi sustine nebunia care-mi inunda simturile si…TRAIESC. Zilnic, invat sa traiesc, sa razbat printre toti spinii care-mi lasa cicatrici pe suflet si…sa fiu.

Sa fiu eu, alintata, vesela, credula, buna si nebuna, intr-un basm fara de sfarsit.

 

Sursa foto: Pinterest

Draga Mos Craciun

mos craciun

De la ultima ta vizita, am tot considerat ca mi-ai facut o mare nedreptate.

Poate ca nu mi-as fi dorit sa-mi aduci nimic, dar cu siguranta nu mi-as fi dorit sa-mi iei.

Asa am crezut o buna bucata de timp, motiv pentru care anul acesta m-am hotarat cu greu sa-ti scriu, considerand ca intre noi nu va putea exista niciodata vreo reconciliere.

Te-am urat, Mosule! Te-am urat pentru ca altora le-ai lasat saci intregi de cadouri nepretuite, iar mie mi-ai luat din sanatate, din liniste, din vise.

In timp ce mi se subrezea sanatatea, inima, sau ce-mi mai ramasese din ea, dantuia cu fantomele viselor intr-o stransa inlantuire, iar faptul ca nu-mi doream sa renunt la ele, imi biciuia sufletul crunt.

Te-am urat de fiecare data cand ma uitam in oglinda si ma scufundam in haul creat de gandurile mele, ganduri sumbre izvorate dintr-o mare neincredere, rezultat al fizicului meu zdrentuit.

Te-am urat pentru ca de multe ori, eram insuportabila, dorindu-mi sa-i inlaturi pe cei dragi, prin gesturi si cuvinte dure, pentru ca ma consideram nedemna de iubire.

Cu cat mi se daruia mai multa, cu atat mai tare imi doream sa o indepartez, sa-i tai lastarii si crengile, sa o alung definitiv.

Mai tii minte anul cand mi-ai luat-o pe mama, cat de nadajduita am fost atunci? Cand nu-mi doream decat sa dorm de Craciun, sa ma scufund intr-un somn lung de 3 zile, in care sa nu simt nici durere, nici singuratate, nici amaraciune, ci doar o falsa euforie, in care sa pot retrai bucuria sarbatorilor intregita?

Da, anul acela m-ai injumtatatit, si nu am permis nimanui sa mai cladeasca in jurul meu, caci ceea ce-mi oferea ea era de neinlocuit.

Ani de zile te-am urat si ani de zile m-am simtit abandonata intr-o uitare istovitoare, scaldandu-ma intr-o nevroza care ma mistuia, tinundu-ma conectata in permanenta la realitatea crunta, tesandu-mi in minte ganduri anxioase si mii de temeri.

Nu mi-am dorit sa te indepartez doar pe tine, ci si pe cei dragi, dar cu cat incercam mai mult, prezentand un nimicitor arsenal de cele mai intunecate defecte, cu atat mai mult imi  umpleau ghipsul ce-mi imbraca sufletul fracturat, cu incurajari, lasandu-mi amintire un mulaj al suferintelor mele, scaldat in iubire.

Ieri ai dat buzna si mi-ai umplut casa de prieteni, facandu-ma sa cred, ca substratul meu bun, e unul usor de citit, ca ceea ce am de oferit imi inabusa minusurile, si ca, de cele mai multe ori, dragostea e de ajuns, caci ea indelung rabda, toate le sufera, toate le crede. toate le nadajduieste si…te-am iertat.

Am inteles ca in fiecare an m-ai vizitat, dar ca usa mea era ferecata cu lanturi grele de deznadezje.  Am inteles ca mi-ai lasat de fiecare data rauri intregi de iubire care sa-si croiasca drum  pe sub usa si sa-mi irige desertul arid al vietii mele.

Iarta-ma, Mosule! Promit ca anul acesta ma apuc de construit din nou, si ca la anul, te astept cu usa si inima larg deschise.

Foto: Pinterest

 

Suflet mucegait

soul

Sunt un om pustiit. Am un sac plin de traume care-mi vestejesc sufletul. Incerc sa le indes cat mai tare, poate rup fundul cu greutatea lor si-l golesc.

Si-apoi cu ce l-as umple. Asta e viata mea, cladita pe traume. Cum sa traiesc altfel?

As mai imparti din ele, dar cui sa i le dau? Cine s-ar descurca mai bine decat mine cu ele?

Uneori inchid sacul strans si-mi este mai bine, perioada in care intrevad fericirea si incep sa contruiesc clipe frumoase, apoi ore, zile, uneori luni. Si cand spun ca le-am pus bine la pastrare, isi fac simtita prezenta din plin.

Incep sa se hraneasca cu bucati de suflet, iar eu distrug ce-am contruit cu greu.

Din larghetea sufletului meu, nu-mi mai ramane aproape nimic. Da, mi s-a spus adesea ca am un suflet mare, din care as putea oferi enorm, dar pe care nu-l ingrijesc, pentru ca nu stiu cum.

As vrea sa invat sa ma iubesc, sa nu ma mai pedepsesc la nesfarsit. As vrea sa invat sa traiesc cu ce am, sa nu-mi mai reprim sentimente, furii, care mai apoi sa iasa la suprafata printr-o explozie necontrolata de ganduri, alte sentimente si cuvinte.

De curand, mi-am facut curaj, mi-am impachetat bine sufletul bolnav si m-am prezentat cu el la un doctor de suflete. L-am pus repede pe masa, caci ma ardea ingrozitor si din el s-au revarsat oceane de suferinta si neputinta.

Doctorul l-a privit cu duiosie si mi-a spus ca putem face multe cu el.

Ma asteptam sa ramana stupefiat, caci ma rusinez teribil cu al sau continut. Am tot intrebat daca este normal si mi s-a raspuns ca atat a putut face el pana acum, inotand prin traume si incercand continuu sa se salveze.

Si-am reusit sa ma simt mai confortabil, sa-l intrevad printre toate ambalajele mucegaite si sa-i arat un licar de iubire.

Doctorul mi-a intins un colac mare de salvare, din care am apucat o mica parte, dar cu incredere si speranta.

Si, desi am plecat cu sufletul carpit, cu traumele din dotare, am simtit ca incep sa fac ceva pentru mine.

Am gasit curajul sa cer ajutor si am simtit ca voi incepe sa contruiesc din nou, de data aceasta, nu singura, ci, cu persoana de la celalat capat al colacului de salvare, pe care il vom invarti intre noi, pana cand eu nu-i voi mai da drumul, decat atunci cand voi invata sa ofer din el si altora, cand voi invata sa ma accept si sa ma iubesc.

Foto: Pinterest

Sa ai curajul sa fii diferit!

diferit

Strada incepe sa se dezmorteasca, iar eu strabat zilnic acelasi traseu si vad aceeasi oameni, nimic diferit.

Oameni trasi la indigo, cu sentimente si credinte nascute din acelasi sablon, trupuri colivie care tin captive suflete si minti, fara a le permite sa se dezvolte liber.

Inainteaza in ritmuri diferite catre destinatii diferite si totusi ghidati de acelasi spirit de turma, care-i reuneste la final.

Vulnerabilitatea este un semn de slabiciune, de aceea si-o ascund prin cotloane de suflet, lasand la suprafata, doar ceea ce le subliniaza puterea, atat de subreda, la interior.

E mai usor sa pari indiferent, sa schiteze zambete false, sa imbraci povesti aparent fericite, tinand bine in frau povestea din spatele povestilor.

Traim intr-o lume de oameni falsi, ghidati eronat catre un podium al invingatorilor prin avutie, nu, nu spirituala, ci materiala. Posedam bunuri si de fapt, nu posedam nimic, nici macar pe noi insine.

Nu ne dam voie sa fim noi, cu slabiciuni, cu lacrimi, cu dorinte. Sa fim diferiti, sa defilam cu sinceritate, sa afisam realitati inerente. Ascundem boli trupesti sau sufletesti, luam din cui masca fericirii si alergam catre succes, un succes inchipuit, pe care nu-l putem atinge niciodata.

Succesul apare atunci cand ne dam mastile jos si devenim asumati, cand ne acceptam minusurile si incercam sa le vindecam, cand incepem sa ne iubim asa cum suntem de fapt, diferiti.

Mi-am tarat cu greu sentimentele si credintele afara din sablon, si-am inceput sa le asez din ce in ce mai mult pe tava, franturi ale sufletului meu, din care ceilalti sa poata alege pentru a-si hrani curajul, curajul de care au nevoie sa fie diferiti, sa fie ei insusi, cu minusuri, cu plusuri, cu bucurii si tristeti.

Nu am fast niciodata perfecta, nici nu-mi doresc, imi doresc sa fiu eu insami, defecta, dar sincera, sinceritate care sa-mi hraneasca sufletul cu liniste si sa-l goleasca de toate neajunsurile.

Ma numesc Elena, sunt fiica, mama, sotie, fosta pacienta de cancer, posesoare ale majoritatii caracteristicilor sindromului obsesiv compulsiv, impulsiva, incapatanata, uneori prea mandra, dar mai ales sunt eu, cu un bagaj care-mi contureaza harta sufletului in linii diferite.

Tu cum esti, de fapt?

 

alergare grupOdata ce Bestia intra pe teritoriul tau, lasa urme adanci, de bocanci gigantici, pentru totdeauna.

Dupa operatie, desi iesisem victorioasa din lupta, ramasesem cu sentimentul pierzaniei, sentiment care ma insotea deseori, lasandu-mi o amaraciune care ma domina, creand, astfel, suficient spatiu pentru o furie de nesatavlit, o furie care se potrivea ca o  manusa cu pierzania, ca doua surori de nedespartit.

Desi proteiforme, de cele mai multe ori, le simteam de parca ar fi fost niste tesaturi fizice, pe care le imbracam, strat peste strat, pana la sufocare. Le caram ca pe niste paltoane grele, ce-mi ostoiau trupul chinuit, dar, inca viu.

Sufletul simtea si el, la unison, povara, furia revarsandu-i-se peste margini, ca un lapte ce da in foc si se lipeste de vas. Oricat ai curata, rezidurile raman acolo, lipite in permanenta de peretii subreziti de la atatea incercari.

Cineva mi-a sugerat sa ma duc in padure, sa urlu, sa lovesc, pana las furia acolo, sau mare parte din ea. Pentru ca, doar acolo, te poti feri de judecata oamenilor, care alearga dupa tine cu borcane pline ochi de etichete rusinoase, pe care sa le porti la fel ca Hester Pryne cu A sa litera stacojie.

Am ales o zi la intamplare si in amurgul cenusiu al serii, inconjurata doar de munti si natura si avanadu-i martori doar pe sotul meu si Dumnezeu, am plans, am tipat, am dat cu pumnii, l-am luat la rost pe Dumnezeu, i-am pus intrebari, cerandu-i sa-mi explice sensul planului Sau.

Am plecat de acolo un pic mai usoara, cu ceva care a functionat, doar partial, caci am inteles ca furiei nu trebuie sa-i raspunzi cu furie.

Simteam o dorinta arzatoare de fuga, o fuga careia furia si pierzania sa nu-i faca fata si m-am apucat de alergat, la propriu.

Primele zile, gandurile dominatoare imi acaparau inca mintea, ca un ac intepenit intr-un disc zgariat de patefon, in timp ce talpile-mi loveau hotarat asfaltul. Parcurgeam distante mici, alternand alergarea cu mersul si de fiecare data, in ciuda febrei musculare, psihic ma simteam mai bine.

Treptat, am marit distanta si tot, treptat, furia a inceput sa se estompeze, ca un sentiment perisabil.

Am inceput sa iubesc diminetile si serile de alergare, cand eram doar eu cu mine, alergand in ritmul meu, eliminand nu doar toxine, ci si kilograme intregi de furie.

Dupa trei saptamani, am parcurs 5 km fara oprire, inabusind gandurile razlete, folosindu-mi toata energia in alergare, fiind mai constienta ca niciodata, de puterea pe care o pot avea asupra mea, ca si cum le-as fi putut da comenzi celulor somatice si ele s-ar  fi aliniat ascultatoare.

A fost prima data cand m-am simtit cu adevarat libera, fara sentimente care sa ma incatuseze. Am resimtit experienta ca pe o epifanie, al doilea eveniment din ultimele luni care mi-a incununat sufletul cu liniste si fericire.

Si pentru ca nu cred in cazualitate, la scurt timp am fost invitata sa particip la prima mea cursa oficiala, de catre nasa mea, o persoana care a participat la nenumarate maratoane, pe care o admir enorm pentru exemplul pozitiv pe care il ofera celor din jurul ei, o persoana de cursa lunga.

alergat fete.jpg

Ne-am prezentat impreuna la linia de start, am alergat  umar la umar, mi-a vorbit si m-a sustinut in permanenta, iar atunci cand am simtit ca as vrea sa ma opresc, mi-a amintit ca in lupta mea cu Bestia, de multe ori, mi-am dorit sa renunt si totusi, nu am facut-o, iar, la sfarsit, sentimentul a fost inaltator.

Am fost intampinate de o mare familie, de invingatori, care atunci cand mi-au aflat povestea, au deschis borcane intregi, de compasiune, respect si iubire, fara nicio singura eticheta negativa, ratacita printre toate sentimentele acelea sublime.

Am primit imbratisari si incurajari de la oameni pe care nu-i cunosteam, care m-au felicitat sincer pentru curaj, iar eu le-am admirat frumusetea sufletelor si perseverenta in alergare.

Niste oameni colorati, empatici, cu pasiuni, si mai ales, pe gustul meu. Este de ajuns sa alergi o singura data cu ei, ca sa-ti daruiasca din pofta lor de viata, caci niciodata nu poti fi mai constient de tine, decat ca atunci cand reusesti sa te autodepasesti.

Si exact acolo, atunci, inconjurata de toata afectiunea lor, am inceput sa gasesc raspunsurile la toate intrebarile care ma chinuiau de mult, prea mult timp.

 

 

 

Cand furia da in foc

Turcia

timp

Am intalnit in cercul celor bolnavi de cancer o apetenta pentru clinicile din Turcia, privite eronat ca fiind facatoare de minuni, izbavitoare de boli si detinatoare ale medicamentului miraculos.

Am cazut in aceeasi capcana, fireste, disperarea impingandu-ma sa incerc orice mi-ar fi promis vindecarea.

Incepusem deja chimioterapia cand prietena mea cea mai buna, un exemplu viu al daruirii neconditionate,  mi-a facilitat accesul catre renumita clinica Acibadem Fulya.

Nu este un demers simplu si nici ieftin. Am primit, anterior sosirii mele, o scrisoare care continea in proportie de 80% informatii referitoare la costurile interventiei chirurgicale, exorbitante, de altfel, insotite de adverbul urgent, reusind sa-mi induca falsa idee ca decizia trebuia sa fie in concordanta.

La un moment dat, m-am gandit sa renunt, dar Crina a fost foarte ferma. Mi-a spus ca banii nu vor fi o problema, ca nu si-ar ierta niciodata daca ar sti ca nu a facut tot ce tinea de ea.

Asa ne-am ales cu o excursie de 3 zile, ca intre fete, excursie la care tanjeam de mult si care nu se materializa niciodata.

Desi are un un serviciu solicitant si ar fi putut folosi zilele libere pentru a le petrece cu familia, m-a pus atunci pe primul loc, amintindu-mi ca si eu fac parte din familia ei si ca primordial este ca eu sa ma vindec.

Am invatat sa-mi ascund pe tot parcursul vindecarii, fricile si angoasele, dar, cu cat le indesam mai tare in abisul sufletului meu, cu atat Crina mi le simtea mai acut si reusea sa le inabuse, ca o plasa salvatoare.

Imi tremura sufletul la intrarea in cladirea gigantica, care nu aducea deloc a spital, ci mai degraba cu o corporatie impunatoare, care adapostea zeci de birouri cu sefi acizi si angajati supusi.

Ne-a intampinat o traducatoare, a carei functie, cel putin in cazul meu, mi s-a parut inutila, care desi nu avea studii medicale, considera necesar sa-si dea cu parerea in evolutia bolii mele si in deciziile pe care ar fi trebuit sa le iau.

Discutia cu medicul  a fost, asadar, anevoioasa, timpul fiind injumatatit, prin intermediul traducatoarei, vorbitoare doar de limba turca. Incercam uneori sa ma adresez medicului direct, cerand un drept care mi se cuvenea, engleza lui fiind foarte buna, dar mi-a atras atentia ca si-ar dori sa o implice si pe doamna traducator, ca si cum facea parte din pachet, negociabil de altfel, ca orice obiect de ” brand „, disponibil in bazar.

Ulterior discutiei, a urmat controlul, singurul control dureros, din sirul chirurgilor si oncologilor pe care i-am adaugat pe lista mea de shopping medical.

Nu-i contest competentele medicale, dar nici nu am gasit intelegerea si caldura medicilor pe care i-am ales, in cele din urma, care, nu intamplator,  lucreaza intr-un spital care poarta nume de Sfant.

La sfarsitul consultatiei, am plecat cu acelasi adverb ” urgent „, pe care l-am strans si mai abitir, in brate.

– ” Trebuie sa te operezi urgent, in maxim 7 zile.”

Cu aceasta informatie am ramas, dupa sansa unui consult cu un medic renumit. Tot ce am inteles a fost ca nu mai am timp. Au pus asupra mea o presiune enorma, reusind sa creeze cadrul perfect in care sa pot lua o decizie pripita, o decizie care m-ar fi costat 10.000 si nesiguranta unui rezultat fericit.

Am decis sa nu ma las intimidata si in taxiul care ne ducea  catre un loc in care sa putem cina, mi-am auzit prietena:

-” Daca acestea sunt datele problemei, mergem si in Viena.”

Sursa foto: Pinterest

 

Cel mai frumos dar

 

door

Vad in oglinda o fetita in uniforma, cu pampoane  prinse cu grija, in parul asezat in doua cozi simetrice, de-o parte si alta ale fetei.

Recita, cu nesat, poezia-tema pentru noua zi de scoala.

Da, o vad acum, la 35 de ani, dupa toate dramele care mi-au marcat traseul vietii.

Privesc viata cu aceeasi inocenta si ma aflu vesnic intr-o poveste plina de speranta. Am o lume a mea, in care ma refugiez ori de cate ori am nevoie si devin imuna, imuna la efectele devastatoare ale Bestiei, la judecatile irationale ale semenilor mei.

Raman acolo, uneori ore, alteori zile si-mi iau doza de liniste de la mama mea, care-mi piaptana parul cu duiosie si-mi sterge lacrimile ce-mi uda obrazul, strabatand drumul pometului ca un rau in desert.

Vorbele ei sunt dulci, iar povestile ei nesfarsite. Pasesc agale printe zane, fete de imparat, purcelusi zburatori, ursi polari, mere de aur si parca nici Bestia nu mai e ce-a fost.

Bucatele ei au ingrediente secrete, presarate cu dragoste, dantuind in miresme divine. Odata cu ele, imi dantuie si sufletul, care da pe afara de atata fericire, caci postura de copil, copil al mamei mele, mi-a placut cel mai mult si ori de cate ori am nevoie, inchid usa si ma-ntorc in casa parinteasca, lasand afara toata povara pe care o car de prea multi ani.

Din cand in cand, mi se mai adauga, pe nesimtite, cate o greutate, iar eu, tot pe nesimtite dispar, usurandu-mi sufletul in bratele mamei, care-mi insufla puterea de-a ma reintoarce la desaga mea, din ce in ce mai grea, pentru copiii mei, pentru a le crea aceeasi copilarie feerica, care sa le fie combustibil pentru drumul de adult.

Puterile ei magice nu mi-au putut schimba destinul, dar, cu siguranta, mi l-au facut mai usor si cu cat Bestia ma plesnea mai tare cu a sa coada plina de tepi, cu atat imi gaseam mai tare alinare in lumea-poveste, construita cu atat de multa iubire, de catre mama mea.

Usa ei e mereu deschisa, iar acolo incapem doar noi, o lume mica pentru doua persoane si totusi, mare, mare de tot.

Sursa foto: Pinterest