O echipa de sfinti

doctori

” Sacra si curata imi voi pastra arta si imi voi conduce viata .”

 

Exista doctori in Romania, care respecta cu sfintenie acest juramant, a caror probitate profesionala si morala este ireprosabila.

Am avut marea sansa sa-mi las viata in mainile unor OAMENI  de exceptie, pentru care comunicarea cu pacientul este esentiala.

Intotdeauna am considerat ca medicina nu se face cu superioritate si, mai ales, nu se face pe fuga.

Ma simt extraordinar de mica incercand sa conturez portretul unor doctori pentru care distinctia „cum laude.”, mi se pare insuficienta pentru vastele cunostinte care le incununeaza profesia, cea mai onorabila profesie din lume, care are ca obiect prima dintre valori: VIATA!

Imi place sa ma consider un miracol, un miracol fabricat  cu multa abnegatie in Spitalul ” Sf. Constantin” din Brasov, locul unde pasesti in umbra lui Dumnezeu, locul in care vicisitudinile par sa se dizolve sub bagheta magica a celor mai dibace minti si in care cancerul capata conotatii diferite

Am ajuns la domnul doctor Eugeniu Banu, medic primar oncologie, dupa o cursa nebuna prin diferite spitale romanesti si nu numai. Strangeam in brate miriade de pareri medicale, incercand sa construiesc un puzzle care sa-mi aduca raspunsul la intrebari.

Pacientul roman este adesea prost informat, neintelegand in totalitate ce semnifica patologia de care sufera, neavand practic sansa de a alege dintre optiunile de tratament, de cele mai multe ori, decizia apartinand doar doctorului curant.

Doctorul Eugeniu Banu a demontat in cateva minute tot ceea ce credeam ca stiu, el insusi reprezentand un intreg puzzle, prin cunostintele vaste pe care le poseda, dobandite printr-o munca asidua si neintrerupta.

Din momentul in care ii devii pacient, isi ia ragazul necesar sa asculte si mai ales, sa explice, iar gradul de empatie pe care-l manifesta iti confera siguranta ca priveste dincolo de ambalaj, ajungandu-ti direct la suflet, castigandu-ti increderea prin desavarsirea cu care stie sa managerieze patologia, spargand barierele blocajului cultural al medicinii romanesti.

Nu voi mentiona tratamentele pe care domnul doctor mi le-a propus si pe care le-am urmat cu sfintenie, aflandu-ma in timp ce scriu acest articol in remisie completa, ci voi face referire la daruirea si tinuta morala a acestui mare OM, care desi este incoltit zilnic de suferinta izvorata din drama pacientului, ramane imuabil, tinandu-se la distanta de marea boala psihica a medicinei, aceea de a deveni imun la suferinta.

Deseori m-am intrebat de unde-i vine puterea, iar raspunsul se afla, cu siguranta, in bratele lui Dumnezeu, atat raspunsul, cat si maestria cu care-si trateaza pacientii,  indreptand destine si salvand suflete, prin accesarea partii intrinseci a naturii umane, fiind medicul cu care am legat cea mai trainica legatura si cu care am dat mana cu ochii plini de lacrimi si cu inima tremuranda, la capat de linie.

Doctorul Bogdan Moldovan, medic primar chirugie generala, m-a cucerit de la primul consult.

Vorbeste incet, cumpatat, cu o tihna calda, care-ti alina sufletul, iar atunci cand iti zambeste, si o face foarte des, chiar si atunci cand oboseala survenita in urma unui act chirurgical istovitor ii lasa urme vizibile pe chip, iti confera siguranta absolut necesara in interactiunea pacient-medic.

A salvat multe vieti si a renascut sperante, realizand interventii chirugicale in premiera, fara sa-si aroge fatis niciun merit, fiind un mod de afirmare plenara  a umanitatii.

Ma frapeaza modestia care-i imbraca personalitatea, modul in care se adreseaza omului simplu, tratand pacientii cu egalitate, desi intreaga-i realizare profesionala il recomanda drept o somitate a chirurgiei romanesti.

Doctorul Adrian Costenco, medic specialist chirugie plastica-estetica-reconstructiva, a ridicat medicina la rang de arta, redandu-mi feminitatea si increderea in mine, printr-un act chirurgical realizat cu extrem de multa dibacie: reconstructia mamara cu expander si implant.

Cancerul de san nu trebuie sa mutileze si in postura de supravietuioare, pot spune ca sanii mei, cu un volum si aspect natural, mi-au adus multe satisficatii emotionale, neincadrandu-ma in canoanele clasice ale frumusetii, dar eliberandu-ma de suferinta, dandu-mi sansa la o noua viata, a carei modelare depinde de acum incolo doar de mine si Dumnezeu.

Medicii pe care am incercat umil sa-i creionez, formeaza un tot absolut necesar unei femei bolnave de cancer de san ( si nu numai), aflate la inceput de drum,  reprezentand valori inestimabile ale medicinei, demondand un crez intiparit in mintea multor romani, care de cele mai multe ori cauta ” dincolo” , ceea ce se afla chiar sub ochii lor.

Am convingerea ca Dumnezeu lucreaza prin oameni alesi, care sadesc speranta pe terenuri aride si culeg, prin devotament, profesionalism si iubire de aproape, roadele unor reusite de neegalat, strangand in buchetul vietii pe langa multiple recunoasteri medicale, recunostinta si respectul suprem al unor suflete ale caror turbulente s-au linistit sub pilotajul unor maestri desavarsiti.

Sursa foto: Pinterest

 

 

 

You smell like my final wish

love

It’s a warm morning of August. The sunlight is streaming through my window, touching my hair and my face playfully. I am snuggeling hapilly in my bed, with a big smile in my heart, joy on my face and love embracing every fiber of my being. My soul is screaming in ecstasy and the reason is YOU.

I can still smell the scent of your skin and my body still tingles where your fingers have been. My mind stopped to your last whispered words: ” I can’t stop falling in love with you.” and I know that I already love you, blindly and profoundly, in a way that I will never be able to love anybody.

The night before I have abandoned all my desires in your arms, knowing that my destiny is you. I could see it deeper in your eyes, I could see our future together and I knew right there that I belong to you. I knew we will consume eatchover and that you ‘ll become the drug that will create the addiction for what it will be no cure.

During time, some doses of you almost killed me, because my passional way of being can only be feed with overdoses, overdoses of love and distruction.

I know that my non earthly soul is keeping you strongly connected in my madness, a bittersweet madness that is stealing your sleep, bringing shadows of doubts as you know, that nothing will complete you as my love.

I am perfectly imperfect and in my struggle of accepting my flaws, I am feeding my insecurities with that unique morning of August, when you took me to the highs and depths of your soul, creating that untouchable happiness that few will know.

Since that very morning, my soul is wearing your scent, a very strong scent of belongingness that makes me feel complete, a scent that no one will replace as I truly know that you smell like my final wish.

 

Iubirea este un sport

d6cda5eb4d41f515c485c21906ac7bac

Iubirea presupune disciplina, ca oricare activitate sportiva.

Pornesti la drum cu cateva informatii de baza, foarte entuziasmat la inceput, dar fiind ulterior coplesit de intensitatea efortului, renunti. Renunti la beneficii si te scufunzi in indragosteli obsesive care-ti ofera un climax emotional temporar.

Dintre toate sporturile pe care le-am practicat pana in prezent, la iubire m-am priceput cel mai putin.

Preferam sa alerg la maraton, sa ridic greutati cat jumatate din kilogramele corpului meu, decat sa invat sa iubesc corespunzator. Nu pentru ca nu mi-as fi dorit, ci pentru ca sunt un om slab.

De multe ori, am preferat sa sar din barca si sa ma intretin cu formele obsesive ale limerence-ului, in care si eu si partenerul eram doi oameni euforici, prin drograre.

Faceam lucrurile bine, fara efort, obsesia imbracandu-ne personalitatile in aure plina de vitalitate si fericire, dar, odata ce ne goleam rezervoarele, defectele fiecaruia ne copleseau si ne vedeam fiecare de drum, un drum diferit, aruncandu-ne visurile in bratele unei noi iubiri obsesive.

Cu trecerea timpului, mi-am dorit de multe ori sa dau indragosteala pe iubire, o iubire  care sa-mi fie culcus pentru zilele friguroase, in care sa ma pot cuibari confortabil si sa gasesc intelegere, sustinere si iertare.

M-am apucat serios de acest sport in urma cu 10 ani si nici acum nu am invatat sa execut exercitiile corect, desi detin toata aparatura necesara. Am simtit deseori ca ar fi mult mai bine si mai usor sa renunt. Si am realizat, ca intr-adevar, mi-ar fi mai usor, dar nu mai bine.

Iubirea se invata si nu este altceva decat suma unor alegeri facute bine.

Eu aleg sa iubesc un om din ratiune, nu sub imperiul unei nebunii temporare, aleg sa iubesc un om pentru ca merita, in ciuda tututor minusurilor, cuvintelor dure si greselilor pe care le-am facut, nu reciproc, ci impreuna.

Aleg sa iubesc un om imperfect, sa nu-l mai transform in inculpat, sa nu-mi mai stric ziua de azi pentru greseala de ieri. Aleg sa traiesc in prezent, aleg sa fac complimente, sa inteleg si sa-mi apreciez partenerul.

Aleg  sa-mi exprim dorintele nu ca pe niste porunci, ci ca pe niste rugaminti,aleg sa fac declaratii, aleg sa ma daruiesc pe mine, un dar nepalpabil, dar, probabil cel mai de pret dar din lume. Aleg sa ofer, pentru ca mai apoi sa primesc.

Si, mai ales, aleg sa raman in barca, chiar si atunci cand simt ca se scufunda, aleg sa ne salvez prin rabdare si perseverenta.

Am ales sa practic  un sport care nu este usor, dar care-mi va aduce beneficii pe termen lung.

In practicarea lui m-am accidentat de multe ori, uneori atat de grav, incat mi-am zis ca mai bine arunc tot la cos si renunt. Dar, m-am reapucat, fiind, de fapt, singurul sport la care nu am renuntat, oricat de obosita si dezamagita as fi fost.

Nu stiu daca voi deveni campion, dar stiu ca atunci cand faci un exercitiu in mod repetat, sfarsesti in a-l face bine, atat de bine, incat sa ajungi sa te sincronizezi perfect cu partenerul tau, a carui rezistenta poate nu este de multe ori egala cu a ta.

 

Taramul oilor

bou

A fost odata ca niciodata un taram al oilor. Un taram limitat, ca si ele, cu pajisti batatorite de la mersul lor agale, in turma. Toate se numeau Dolly si erau marcate cu numere.

Ele rumegau placide intreaga zi, fara un alt scop in viata, fara asteptari, dorinte sau griji.

Viata le era ca un cerc, cu lins de sare, pofta de mancare, umblet si somn. Dar, printre ele se afla una deosebita, cu veleitati de zana. Pastea doar iarba proaspata, atinsa de roua, bea doar apa rece de parau si refuza, adesea, sarea.

Se simtea neinteleasa, foarte diferita de suratele ei si isi dorea cu ardoare macar o mica portie de zahar.

Auzise ca ar exista taramuri cu masini, case si barbati de zahar si statea adesea retrasa, cautand o cale de evadare din turma.

Pentru ca zilele ii erau lungi, si traiul devenise insuportabil, intr-o zi a decis sa faca un compromis, casatorindu-se cu un porc.

Nu, nu era un porc zburator, ci un porc obisnuit, care, desi grohaia in exterior, ei ii arata toata dragostea si sustinerea din lume.

Dragostea nu o incalzea pe zanuta noastra, dorindu-si sa schimbe cocina cu un castel de zahar, cu decoratiuni de zahar ars, ornamente spectaculoase care sa-i taie respiratia, cu  valeti care sa-i serveasca ambrozie cereasca, cu servitoare care sa-i ingrijeasca blana stralucitoare si cu un barbat care sa o venereze.

Porcul era pentru ea doar rampa de lansare, pentru ca linistea din cocina si mediul mai restrans  ii permiteau sa incerce sa-si depaseasca conditia de oaie.

A luat lectii de dictie, a inceput sa citeasca si sa invete limba barbatilor de zahar.

Era dispusa sa ofere cate putin cat mai multor barbati. Se vindea prin cuvinte dulci, disponibilitate, fiind mereu acolo, gata sa asculte, sa inteleaga, sa pozeze in oaia perfecta, pana in ziua cand ar putea parasi cocina, cu tot cu porc, luand cu ea doar mirosul greu de excremente, pe care nu l-ar mai fi putut camufla, odata instalata in castel.

A ratat mii de ocazii, pentru ca mirosul intepator al sufletului ei nu a incetat sa iasa la iveala, ori de cate ori simtea ca reusita-i poarta numele.

S-a simtit, astfel, condamnata sa ramana cu un porc care nu ar fi putut niciodata sa o ridice pe culmi nebanuite, cu care sa poata bea impreuna din cupa fericirii, dar a decis sa bea pe furis din troaca sperantei, care sa o poarte macar cu gandul in patul barbatului de zahar.

 

* Aceasta este o parodie si trebuie tratata ca atare

Sursa foto: Pinterest

 

 

 

 

 

Eseu despre nimic

nothing

Mi-a fost lansata de curand o provocare, aceea de a scrie un eseu despre cuvantul nimic.

Pentru ca ador provocarile in care imaginatia joaca un rol principal, am decis sa-mi astern opiniile pe hartie electronica intr-o incercare proprie de a descrie acest cuvant negativ, prin definitie.

Desi visatoare convinsa, incerc de multe ori sa mentin un echilibru absolut necesar realitatii in care traim, a unei societati bolnave, bolnave de invidie, rautate, critica si superficialitate.

Traim intr-o realitate de nimic, si ne mintim adesea, crezand ca avem totul. Un tot construit din goana dupa bani, pentru care pierdem clipe pretioase din viata, pe care nu ajungem sa le traim, de fapt, niciodata.

Le punem bine la pastrare pentru mai tarziu, si ne scufundam intr-un nimic dureros, zi de zi, muncind cu ardoare pentru a putea construi o fericire inchipuita, cand, de fapt, anihilam fiecare sansa, iar fericirea ne devine utopie.

N-o atingem niciodata, inselandu-ne cu izul ei, care ne imbata si ne poarta sufletele mahmure printre munti de iluzii desarte.

Cu totii am experimentat o existenta nimicita, dar foarte putin am cunoscut starea plenara de fericire.

Nimicul tau poate fi pentru mine tot, si invers. Il privim prin prisma unor experiente personale, si depinde doar de noi, sa facem tot din nimic.

Bestia m-a purtat printr-un labirint fara iesire, de a carui pereti intunecati, mi se lipeau visele, sperantele, lasandu-ma sa inot intr-un abis interior care-mi nimicea fiinta pana la dezintegrare.

Pierdeam din sanatate, iar proximitatea mortii, pe care, cel mai probabil, tu ai fi asemuit-o cu nimic, mie mi-a adus tot. Un soi de dihotomie mentala, care mi-a permis sa fac o transformare miraculoasa, folosindu-mi toate resursele mintii pentru a atinge starea de beatitudine, pe care nu o voi mai intalni decat atunci cand voi realiza, din nou, ca sunt trecatoare, cand nu ma ma voi mai raporta la niste crezuri impuse si cand imi voi permite sa fiu unica, cu un bagaj emotional total diferit fata de cei care ma inconjoara.

Instinctul de supravietuire m-a purtat catre iesire, experimentand totul si neavand nimic, concluzionand ca doar atunci cand acceptam ca ne ducem existenta penduland printre nimic si tot, ca nu putem atinge niciodata doar o stare sau alta, cand ne gasim un echilibru interior, care sa ne transforme din indivizi aplatizati in indivizi unici, putem fi cu adevarat fericiti.

De fapt, totul include nimic si nimicul include tot, iar noi putem invata sa contopim ambele stari intr-una singura, care sa ne faca sa ne simtim confortabil si sa ne aduca macar cu un pas mai aproape de fericire.

Sursa foto: PINTEREST

Plecata dupa vata pe bat

copilarie

Cine spune ca nu pot exista copii de 30+, se insala amarnic.

In toata neiubirea de sine, neincrederea-mi, confuzia si tristetea, sufletul mi-a ramas ancorat undeva in copilarie, a carei reminiscente ma poarta pe brate prin tumultul vietii.

L-am avut pe tata alaturi la fiecare lovitura crancena si de fiecare data cand simteam ca ma narui ca un castel de nisip, nimicit de maree, ma prindea in brate si nu-mi mai dadea drumul oricat de subrede mi-ar fi fost sperantele. Mi le hranea cu vorbe parintesti care-mi mangaiau sufletul meu de copil.

Este tot ce mi-a ramas, inocenta izvorata din adancul fiintei mele, fiinta pe care incerc sa o cunosc si sa o  inteleg necontenit.

Ea imi invaluie personalitatea in farmecul pe care multi si-ar dori sa-l descifreze. Ma mentine intr-o lume intangibila, in care ma refugiez si tes visuri colorate, pe care le proiectez uneori pe ecranul gigantic al vietii reale.

Sunt si nu sunt actorul prinicipal al scenetei pe care mi-o masluieste ea, VIATA.

De multe ori, aleg sa ies din ea si sa ma joc cu vioiciune intr-un colt insorit, in timp ce observ cum isi desfasoara inevitabil cursul.

Mi s-a spus adesea ca sunt un om puternic, cand, de fapt, nu sunt decat un copil care isi intoarce spatele si fuge de realitate, de cate ori se simte coplesit.

Viata se joaca cu mine, iar eu am invatat sa ma joc cu ea. Am invatat sa ma sustrag ori de cate ori vrea sa ma prinda si sa ma sufoce in viscerele ei si mi-am batatorit drumul catre o lume proprie, plina de jucarii fabricate din iubire, intelegere si rabdare.

Cat timp mai am un parinte, imi pot mentine vie lumea mea colorata, a carei resurse nu se epuizeaza niciodata, caci dorinta lui acerba de a ma sti bine, imi sustine nebunia care-mi inunda simturile si…TRAIESC. Zilnic, invat sa traiesc, sa razbat printre toti spinii care-mi lasa cicatrici pe suflet si…sa fiu.

Sa fiu eu, alintata, vesela, credula, buna si nebuna, intr-un basm fara de sfarsit.

 

Sursa foto: Pinterest

Draga Mos Craciun

mos craciun

De la ultima ta vizita, am tot considerat ca mi-ai facut o mare nedreptate.

Poate ca nu mi-as fi dorit sa-mi aduci nimic, dar cu siguranta nu mi-as fi dorit sa-mi iei.

Asa am crezut o buna bucata de timp, motiv pentru care anul acesta m-am hotarat cu greu sa-ti scriu, considerand ca intre noi nu va putea exista niciodata vreo reconciliere.

Te-am urat, Mosule! Te-am urat pentru ca altora le-ai lasat saci intregi de cadouri nepretuite, iar mie mi-ai luat din sanatate, din liniste, din vise.

In timp ce mi se subrezea sanatatea, inima, sau ce-mi mai ramasese din ea, dantuia cu fantomele viselor intr-o stransa inlantuire, iar faptul ca nu-mi doream sa renunt la ele, imi biciuia sufletul crunt.

Te-am urat de fiecare data cand ma uitam in oglinda si ma scufundam in haul creat de gandurile mele, ganduri sumbre izvorate dintr-o mare neincredere, rezultat al fizicului meu zdrentuit.

Te-am urat pentru ca de multe ori, eram insuportabila, dorindu-mi sa-i inlaturi pe cei dragi, prin gesturi si cuvinte dure, pentru ca ma consideram nedemna de iubire.

Cu cat mi se daruia mai multa, cu atat mai tare imi doream sa o indepartez, sa-i tai lastarii si crengile, sa o alung definitiv.

Mai tii minte anul cand mi-ai luat-o pe mama, cat de nadajduita am fost atunci? Cand nu-mi doream decat sa dorm de Craciun, sa ma scufund intr-un somn lung de 3 zile, in care sa nu simt nici durere, nici singuratate, nici amaraciune, ci doar o falsa euforie, in care sa pot retrai bucuria sarbatorilor intregita?

Da, anul acela m-ai injumtatatit, si nu am permis nimanui sa mai cladeasca in jurul meu, caci ceea ce-mi oferea ea era de neinlocuit.

Ani de zile te-am urat si ani de zile m-am simtit abandonata intr-o uitare istovitoare, scaldandu-ma intr-o nevroza care ma mistuia, tinundu-ma conectata in permanenta la realitatea crunta, tesandu-mi in minte ganduri anxioase si mii de temeri.

Nu mi-am dorit sa te indepartez doar pe tine, ci si pe cei dragi, dar cu cat incercam mai mult, prezentand un nimicitor arsenal de cele mai intunecate defecte, cu atat mai mult imi  umpleau ghipsul ce-mi imbraca sufletul fracturat, cu incurajari, lasandu-mi amintire un mulaj al suferintelor mele, scaldat in iubire.

Ieri ai dat buzna si mi-ai umplut casa de prieteni, facandu-ma sa cred, ca substratul meu bun, e unul usor de citit, ca ceea ce am de oferit imi inabusa minusurile, si ca, de cele mai multe ori, dragostea e de ajuns, caci ea indelung rabda, toate le sufera, toate le crede. toate le nadajduieste si…te-am iertat.

Am inteles ca in fiecare an m-ai vizitat, dar ca usa mea era ferecata cu lanturi grele de deznadezje.  Am inteles ca mi-ai lasat de fiecare data rauri intregi de iubire care sa-si croiasca drum  pe sub usa si sa-mi irige desertul arid al vietii mele.

Iarta-ma, Mosule! Promit ca anul acesta ma apuc de construit din nou, si ca la anul, te astept cu usa si inima larg deschise.

Foto: Pinterest

 

Suflet mucegait

soul

Sunt un om pustiit. Am un sac plin de traume care-mi vestejesc sufletul. Incerc sa le indes cat mai tare, poate rup fundul cu greutatea lor si-l golesc.

Si-apoi cu ce l-as umple. Asta e viata mea, cladita pe traume. Cum sa traiesc altfel?

As mai imparti din ele, dar cui sa i le dau? Cine s-ar descurca mai bine decat mine cu ele?

Uneori inchid sacul strans si-mi este mai bine, perioada in care intrevad fericirea si incep sa contruiesc clipe frumoase, apoi ore, zile, uneori luni. Si cand spun ca le-am pus bine la pastrare, isi fac simtita prezenta din plin.

Incep sa se hraneasca cu bucati de suflet, iar eu distrug ce-am contruit cu greu.

Din larghetea sufletului meu, nu-mi mai ramane aproape nimic. Da, mi s-a spus adesea ca am un suflet mare, din care as putea oferi enorm, dar pe care nu-l ingrijesc, pentru ca nu stiu cum.

As vrea sa invat sa ma iubesc, sa nu ma mai pedepsesc la nesfarsit. As vrea sa invat sa traiesc cu ce am, sa nu-mi mai reprim sentimente, furii, care mai apoi sa iasa la suprafata printr-o explozie necontrolata de ganduri, alte sentimente si cuvinte.

De curand, mi-am facut curaj, mi-am impachetat bine sufletul bolnav si m-am prezentat cu el la un doctor de suflete. L-am pus repede pe masa, caci ma ardea ingrozitor si din el s-au revarsat oceane de suferinta si neputinta.

Doctorul l-a privit cu duiosie si mi-a spus ca putem face multe cu el.

Ma asteptam sa ramana stupefiat, caci ma rusinez teribil cu al sau continut. Am tot intrebat daca este normal si mi s-a raspuns ca atat a putut face el pana acum, inotand prin traume si incercand continuu sa se salveze.

Si-am reusit sa ma simt mai confortabil, sa-l intrevad printre toate ambalajele mucegaite si sa-i arat un licar de iubire.

Doctorul mi-a intins un colac mare de salvare, din care am apucat o mica parte, dar cu incredere si speranta.

Si, desi am plecat cu sufletul carpit, cu traumele din dotare, am simtit ca incep sa fac ceva pentru mine.

Am gasit curajul sa cer ajutor si am simtit ca voi incepe sa contruiesc din nou, de data aceasta, nu singura, ci, cu persoana de la celalat capat al colacului de salvare, pe care il vom invarti intre noi, pana cand eu nu-i voi mai da drumul, decat atunci cand voi invata sa ofer din el si altora, cand voi invata sa ma accept si sa ma iubesc.

Foto: Pinterest

Sa ai curajul sa fii diferit!

diferit

Strada incepe sa se dezmorteasca, iar eu strabat zilnic acelasi traseu si vad aceeasi oameni, nimic diferit.

Oameni trasi la indigo, cu sentimente si credinte nascute din acelasi sablon, trupuri colivie care tin captive suflete si minti, fara a le permite sa se dezvolte liber.

Inainteaza in ritmuri diferite catre destinatii diferite si totusi ghidati de acelasi spirit de turma, care-i reuneste la final.

Vulnerabilitatea este un semn de slabiciune, de aceea si-o ascund prin cotloane de suflet, lasand la suprafata, doar ceea ce le subliniaza puterea, atat de subreda, la interior.

E mai usor sa pari indiferent, sa schiteze zambete false, sa imbraci povesti aparent fericite, tinand bine in frau povestea din spatele povestilor.

Traim intr-o lume de oameni falsi, ghidati eronat catre un podium al invingatorilor prin avutie, nu, nu spirituala, ci materiala. Posedam bunuri si de fapt, nu posedam nimic, nici macar pe noi insine.

Nu ne dam voie sa fim noi, cu slabiciuni, cu lacrimi, cu dorinte. Sa fim diferiti, sa defilam cu sinceritate, sa afisam realitati inerente. Ascundem boli trupesti sau sufletesti, luam din cui masca fericirii si alergam catre succes, un succes inchipuit, pe care nu-l putem atinge niciodata.

Succesul apare atunci cand ne dam mastile jos si devenim asumati, cand ne acceptam minusurile si incercam sa le vindecam, cand incepem sa ne iubim asa cum suntem de fapt, diferiti.

Mi-am tarat cu greu sentimentele si credintele afara din sablon, si-am inceput sa le asez din ce in ce mai mult pe tava, franturi ale sufletului meu, din care ceilalti sa poata alege pentru a-si hrani curajul, curajul de care au nevoie sa fie diferiti, sa fie ei insusi, cu minusuri, cu plusuri, cu bucurii si tristeti.

Nu am fast niciodata perfecta, nici nu-mi doresc, imi doresc sa fiu eu insami, defecta, dar sincera, sinceritate care sa-mi hraneasca sufletul cu liniste si sa-l goleasca de toate neajunsurile.

Ma numesc Elena, sunt fiica, mama, sotie, fosta pacienta de cancer, posesoare ale majoritatii caracteristicilor sindromului obsesiv compulsiv, impulsiva, incapatanata, uneori prea mandra, dar mai ales sunt eu, cu un bagaj care-mi contureaza harta sufletului in linii diferite.

Tu cum esti, de fapt?

 

alergare grupOdata ce Bestia intra pe teritoriul tau, lasa urme adanci, de bocanci gigantici, pentru totdeauna.

Dupa operatie, desi iesisem victorioasa din lupta, ramasesem cu sentimentul pierzaniei, sentiment care ma insotea deseori, lasandu-mi o amaraciune care ma domina, creand, astfel, suficient spatiu pentru o furie de nesatavlit, o furie care se potrivea ca o  manusa cu pierzania, ca doua surori de nedespartit.

Desi proteiforme, de cele mai multe ori, le simteam de parca ar fi fost niste tesaturi fizice, pe care le imbracam, strat peste strat, pana la sufocare. Le caram ca pe niste paltoane grele, ce-mi ostoiau trupul chinuit, dar, inca viu.

Sufletul simtea si el, la unison, povara, furia revarsandu-i-se peste margini, ca un lapte ce da in foc si se lipeste de vas. Oricat ai curata, rezidurile raman acolo, lipite in permanenta de peretii subreziti de la atatea incercari.

Cineva mi-a sugerat sa ma duc in padure, sa urlu, sa lovesc, pana las furia acolo, sau mare parte din ea. Pentru ca, doar acolo, te poti feri de judecata oamenilor, care alearga dupa tine cu borcane pline ochi de etichete rusinoase, pe care sa le porti la fel ca Hester Pryne cu A sa litera stacojie.

Am ales o zi la intamplare si in amurgul cenusiu al serii, inconjurata doar de munti si natura si avanadu-i martori doar pe sotul meu si Dumnezeu, am plans, am tipat, am dat cu pumnii, l-am luat la rost pe Dumnezeu, i-am pus intrebari, cerandu-i sa-mi explice sensul planului Sau.

Am plecat de acolo un pic mai usoara, cu ceva care a functionat, doar partial, caci am inteles ca furiei nu trebuie sa-i raspunzi cu furie.

Simteam o dorinta arzatoare de fuga, o fuga careia furia si pierzania sa nu-i faca fata si m-am apucat de alergat, la propriu.

Primele zile, gandurile dominatoare imi acaparau inca mintea, ca un ac intepenit intr-un disc zgariat de patefon, in timp ce talpile-mi loveau hotarat asfaltul. Parcurgeam distante mici, alternand alergarea cu mersul si de fiecare data, in ciuda febrei musculare, psihic ma simteam mai bine.

Treptat, am marit distanta si tot, treptat, furia a inceput sa se estompeze, ca un sentiment perisabil.

Am inceput sa iubesc diminetile si serile de alergare, cand eram doar eu cu mine, alergand in ritmul meu, eliminand nu doar toxine, ci si kilograme intregi de furie.

Dupa trei saptamani, am parcurs 5 km fara oprire, inabusind gandurile razlete, folosindu-mi toata energia in alergare, fiind mai constienta ca niciodata, de puterea pe care o pot avea asupra mea, ca si cum le-as fi putut da comenzi celulor somatice si ele s-ar  fi aliniat ascultatoare.

A fost prima data cand m-am simtit cu adevarat libera, fara sentimente care sa ma incatuseze. Am resimtit experienta ca pe o epifanie, al doilea eveniment din ultimele luni care mi-a incununat sufletul cu liniste si fericire.

Si pentru ca nu cred in cazualitate, la scurt timp am fost invitata sa particip la prima mea cursa oficiala, de catre nasa mea, o persoana care a participat la nenumarate maratoane, pe care o admir enorm pentru exemplul pozitiv pe care il ofera celor din jurul ei, o persoana de cursa lunga.

alergat fete.jpg

Ne-am prezentat impreuna la linia de start, am alergat  umar la umar, mi-a vorbit si m-a sustinut in permanenta, iar atunci cand am simtit ca as vrea sa ma opresc, mi-a amintit ca in lupta mea cu Bestia, de multe ori, mi-am dorit sa renunt si totusi, nu am facut-o, iar, la sfarsit, sentimentul a fost inaltator.

Am fost intampinate de o mare familie, de invingatori, care atunci cand mi-au aflat povestea, au deschis borcane intregi, de compasiune, respect si iubire, fara nicio singura eticheta negativa, ratacita printre toate sentimentele acelea sublime.

Am primit imbratisari si incurajari de la oameni pe care nu-i cunosteam, care m-au felicitat sincer pentru curaj, iar eu le-am admirat frumusetea sufletelor si perseverenta in alergare.

Niste oameni colorati, empatici, cu pasiuni, si mai ales, pe gustul meu. Este de ajuns sa alergi o singura data cu ei, ca sa-ti daruiasca din pofta lor de viata, caci niciodata nu poti fi mai constient de tine, decat ca atunci cand reusesti sa te autodepasesti.

Si exact acolo, atunci, inconjurata de toata afectiunea lor, am inceput sa gasesc raspunsurile la toate intrebarile care ma chinuiau de mult, prea mult timp.

 

 

 

Cand furia da in foc