Dragostea de dupa divort

„Port in mine, fara sa stiu, un cimitir in care se afla ceea ce am uitat ca am vazut, ca am auzit, ca am fost”, Octavian Paler.

Mi-a fost dor. M-au durut amintirile. Am pasit prin ele, din nou si din nou, pana la epuizare. Mergeam prin aceleasi locuri, ne promiteam si ne iubeam la fel. Ne spuneam aceleasi lucruri, dupa care imi construiam scenarii fictive despre ce as fi putut face diferit. Ce a declansat prima cearta, cand s-a spulberat vraja si de ce? Niciodata nu m-am simtit mai singura, mai deznadajduita, desi eram inconjurata de oameni grijulii. Oscilam intre stari de furie extrema si durere coplesitoare. Rana afectiva devenise cronica, pe fondul unei nefericiri indelung neglijate si tratate necorespunzator. Retraiam zilnic un cosmar diurn din care nu reuseam sa mai ies, fiind vesnic prezenta in doua dimensiuni paralele. Cu una cochetam, doar, dorindu-mi sa fiu mai constienta de existenta ei si de posibilitatile ei multiple de recuperare emotionala, iar, in cealalta ma complaceam, ca intr-o realitate total neschimbatoare. In timp m-am agatat de capatul firav al sperantei care-mi alunecase deseori printre degete si pe masura ce crestea, radiindu-mi in suflet si lasandu-ma sa privesc din nou catre viata, dorinta de iubire in doi se micsora, inchizand treptat portile oricarei posibile prezente masculine in viata mea. Recunosc ca mi-am dezvoltat un mecanism atipic, dar functional, un pansament durabil, care imi apara inima de dezamagiri crunte, de minciuna folosita pe post de adevar, de promisiuni false si de planuri aberante in doi. Am inceput, insa, cea mai trainica relatie, cea in care nu am investit niciodata destul, pentru ca mereu au fost altii. Relatia cu mine insami, invatand sa fiu indulgenta, sa ma iert, sa ma accept, sa-mi ofer timp, rabdare si incredere. Incredere ca voi reusi, ca inainte de tot sunt eu si am inteles ca fericirea mea nu depinde de iubirea in doi, fericirea mea depinde doar de mine. In ziua cand am inteles ca eu sunt cauza pentru care evenimentele se intampla in viata mea, am inceput sa conturez o poveste cu o intorsatura surprinzatoare, in care indraznesc sa visez, sa-mi doresc, sa-mi propun obiective, sa invat lucruri noi, sa citesc mai mult, sa dorm mai bine si mai profund, sa intalnesc oameni noi, sa rad cu pofta, sa traiesc pasional si intens si sa constientizez ca cineva are nevoie de mine vesela, optimista si bogata sufleteste.

Platforma oamenilor fericiti

SAD

Deschid facebook-ul de multe ori pe zi, prea multe, si mi se deruleaza rapid farfurii cu meniuri alese, homari intinsi pe pat de salata verde, scoici scallop cu sos de unt, sampanii scumpe in frapiere, cadre feerice din destinatii exotice, familii perfecte a caror viata pare desprinsa din cele mai bune filme de dragoste.

Toata lumea imbratiseaza positive thinking, fara exceptie, inclusiv cei care mai adauga un partikip la concursurile cu iPhone sau un Amin la continuarea lantului prieteniei.

Reprezentantele sexului frumos primesc buchete imense de flori de la anonimi, lasate  pe capota masinilor scumpe, iar ele le imortalizeaza rapid si le multumesc expeditorului intr-un selfie cu buzele rasfirate ca un cauciuc explodat, alaturandu-se rictusului unei infirmitati la moda, cum spunea Sadoveanu. Cum care Sadoveanu? Cel care a primit toate like-urile copilariei mele.

Unii m-ar numi frustrata, iar eu sunt perfect de acord.

Oameni buni, sunt om frustrat! Conform Dex, frustrat ,-a= lipsit de un drept al sau, pagubit.

Ce-mi lipseste mie? Dreptul de a adera la platforma oamenilor reali, care se confrunta cu probleme si le accepta, prin acceptare nereferindu-ma nicidecum la resemnare, ci la deschidere in fata suferintei. Resemnarea e fuga, fuga catre platforma vecinilor fericiti. Acolo problemele sunt inexistente, leopardul sta bine inchis, iar gardul e vopsit in cele mai vii culori.

Eu am ales sa defilez de multe ori cu leopardul meu, care uneori a devenit ditamai elefantul. Am fost deseori persoana non grata, dar in patratelul meu, m-am simtit reala.

Am 36 de ani si in toate lanurile astea de fericire, am aparut eu, cu parcela mea secetoasa. Am fost bolnava, am ramas fara job, am facut copii si i-am crescut singura, fara bone filipineze. Mi-am pus diplomele in cui si-am adunat frustrari.

Asa-i in viata reala. oamenii nu sunt mereu roz, oamenii mai sunt si gri de suparare, si rosii de furie si uneori, sunt roz de fericire.

Am zile in care viata imi pare un non-sens si zile in care ma trezesc razand. Normal ca le prefer pe cele din urma, dar fara cele triste m-as plictisi teribil si tot la nefericire as ajunge. Tot ce e prea prea aduce de fapt nefericire.

Mie imi place sa stau in balanta, sa incerc s-o inclin spre partea fericita, dar cel mai mult imi place sa fiu reala.

Stie cineva vreun link catre platforma oamenilor reali?

Sursa foto: Pinterest

DOR

viata

Imi este dor sa gust din aromele vietii, sa ma scald in reflexele ei adamantine, sa-mi inund simturile in mirosurile-i diafane si persistente si sa le port pe mine, caci cel mai bine miros, cand miros a viata.

Viata, mi-e dor sa ma surprinzi, sa ma porti pe carari nebanuite, sa-mi starnesti dorinte nestavilite, sa ma faci sa ma reindragostesc nebuneste, sa ma scufunzi in pasiuni irationale si sa fiu libera!

Poarta-ma viata, poarta-ma pe taramuri mirifice, in care existenta sa-mi fie un dans neintrerupt, iar visurile sa-mi devina palpabile.

Mi-e dor sa te simt, sa ma faci sa vibrez la fiecare atingere si sa-mi imbraci sufletul in culori vesele, simboluri ale implinirii si linistii.

Saruta-ma, viata, saruta-mi pielea arida, vindeca-mi ranile si sterge-mi cicatricile! Dezbraca-ma de indoieli, de ganduri sumbre, de nesiguranta si iubeste-ma!

Sopteste-mi vorbe dulci, tamaduitoare, care sa ma indemne la traire plenara.

Ia-ma de mana si zboara cu mine, zboara lin catre fericire si hai sa poposim acolo o vesnicie, la fel de efervescente, de tonice si patrunzatoare, intr-o inlatuire stransa care sa nu-mi mai permita nicio alunecare spre cecitate si sa te pot recompensa cu daruire si fidelitate.

Invata-ma, viata, sa ma bucur de tine, sa cunosc nobletea laturii tale intrinseci si sa traiesc acolo, in tine, cu tine si pentru tine!

Mai taie-mi, viata, din dor, si primeste-ma cu bratele larg deschise, caci nu am fost niciodata mai pregatita sa te simt, sa te miros, sa te port!

Sursa foto: Pinterest

Iubirea este un sport

d6cda5eb4d41f515c485c21906ac7bac

Iubirea presupune disciplina, ca oricare activitate sportiva.

Pornesti la drum cu cateva informatii de baza, foarte entuziasmat la inceput, dar fiind ulterior coplesit de intensitatea efortului, renunti. Renunti la beneficii si te scufunzi in indragosteli obsesive care-ti ofera un climax emotional temporar.

Dintre toate sporturile pe care le-am practicat pana in prezent, la iubire m-am priceput cel mai putin.

Preferam sa alerg la maraton, sa ridic greutati cat jumatate din kilogramele corpului meu, decat sa invat sa iubesc corespunzator. Nu pentru ca nu mi-as fi dorit, ci pentru ca sunt un om slab.

De multe ori, am preferat sa sar din barca si sa ma intretin cu formele obsesive ale limerence-ului, in care si eu si partenerul eram doi oameni euforici, prin drograre.

Faceam lucrurile bine, fara efort, obsesia imbracandu-ne personalitatile in aure plina de vitalitate si fericire, dar, odata ce ne goleam rezervoarele, defectele fiecaruia ne copleseau si ne vedeam fiecare de drum, un drum diferit, aruncandu-ne visurile in bratele unei noi iubiri obsesive.

Cu trecerea timpului, mi-am dorit de multe ori sa dau indragosteala pe iubire, o iubire  care sa-mi fie culcus pentru zilele friguroase, in care sa ma pot cuibari confortabil si sa gasesc intelegere, sustinere si iertare.

M-am apucat serios de acest sport in urma cu 10 ani si nici acum nu am invatat sa execut exercitiile corect, desi detin toata aparatura necesara. Am simtit deseori ca ar fi mult mai bine si mai usor sa renunt. Si am realizat, ca intr-adevar, mi-ar fi mai usor, dar nu mai bine.

Iubirea se invata si nu este altceva decat suma unor alegeri facute bine.

Eu aleg sa iubesc un om din ratiune, nu sub imperiul unei nebunii temporare, aleg sa iubesc un om pentru ca merita, in ciuda tututor minusurilor, cuvintelor dure si greselilor pe care le-am facut, nu reciproc, ci impreuna.

Aleg sa iubesc un om imperfect, sa nu-l mai transform in inculpat, sa nu-mi mai stric ziua de azi pentru greseala de ieri. Aleg sa traiesc in prezent, aleg sa fac complimente, sa inteleg si sa-mi apreciez partenerul.

Aleg  sa-mi exprim dorintele nu ca pe niste porunci, ci ca pe niste rugaminti,aleg sa fac declaratii, aleg sa ma daruiesc pe mine, un dar nepalpabil, dar, probabil cel mai de pret dar din lume. Aleg sa ofer, pentru ca mai apoi sa primesc.

Si, mai ales, aleg sa raman in barca, chiar si atunci cand simt ca se scufunda, aleg sa ne salvez prin rabdare si perseverenta.

Am ales sa practic  un sport care nu este usor, dar care-mi va aduce beneficii pe termen lung.

In practicarea lui m-am accidentat de multe ori, uneori atat de grav, incat mi-am zis ca mai bine arunc tot la cos si renunt. Dar, m-am reapucat, fiind, de fapt, singurul sport la care nu am renuntat, oricat de obosita si dezamagita as fi fost.

Nu stiu daca voi deveni campion, dar stiu ca atunci cand faci un exercitiu in mod repetat, sfarsesti in a-l face bine, atat de bine, incat sa ajungi sa te sincronizezi perfect cu partenerul tau, a carui rezistenta poate nu este de multe ori egala cu a ta.

 

Eseu despre nimic

nothing

Mi-a fost lansata de curand o provocare, aceea de a scrie un eseu despre cuvantul nimic.

Pentru ca ador provocarile in care imaginatia joaca un rol principal, am decis sa-mi astern opiniile pe hartie electronica intr-o incercare proprie de a descrie acest cuvant negativ, prin definitie.

Desi visatoare convinsa, incerc de multe ori sa mentin un echilibru absolut necesar realitatii in care traim, a unei societati bolnave, bolnave de invidie, rautate, critica si superficialitate.

Traim intr-o realitate de nimic, si ne mintim adesea, crezand ca avem totul. Un tot construit din goana dupa bani, pentru care pierdem clipe pretioase din viata, pe care nu ajungem sa le traim, de fapt, niciodata.

Le punem bine la pastrare pentru mai tarziu, si ne scufundam intr-un nimic dureros, zi de zi, muncind cu ardoare pentru a putea construi o fericire inchipuita, cand, de fapt, anihilam fiecare sansa, iar fericirea ne devine utopie.

N-o atingem niciodata, inselandu-ne cu izul ei, care ne imbata si ne poarta sufletele mahmure printre munti de iluzii desarte.

Cu totii am experimentat o existenta nimicita, dar foarte putin am cunoscut starea plenara de fericire.

Nimicul tau poate fi pentru mine tot, si invers. Il privim prin prisma unor experiente personale, si depinde doar de noi, sa facem tot din nimic.

Bestia m-a purtat printr-un labirint fara iesire, de a carui pereti intunecati, mi se lipeau visele, sperantele, lasandu-ma sa inot intr-un abis interior care-mi nimicea fiinta pana la dezintegrare.

Pierdeam din sanatate, iar proximitatea mortii, pe care, cel mai probabil, tu ai fi asemuit-o cu nimic, mie mi-a adus tot. Un soi de dihotomie mentala, care mi-a permis sa fac o transformare miraculoasa, folosindu-mi toate resursele mintii pentru a atinge starea de beatitudine, pe care nu o voi mai intalni decat atunci cand voi realiza, din nou, ca sunt trecatoare, cand nu ma ma voi mai raporta la niste crezuri impuse si cand imi voi permite sa fiu unica, cu un bagaj emotional total diferit fata de cei care ma inconjoara.

Instinctul de supravietuire m-a purtat catre iesire, experimentand totul si neavand nimic, concluzionand ca doar atunci cand acceptam ca ne ducem existenta penduland printre nimic si tot, ca nu putem atinge niciodata doar o stare sau alta, cand ne gasim un echilibru interior, care sa ne transforme din indivizi aplatizati in indivizi unici, putem fi cu adevarat fericiti.

De fapt, totul include nimic si nimicul include tot, iar noi putem invata sa contopim ambele stari intr-una singura, care sa ne faca sa ne simtim confortabil si sa ne aduca macar cu un pas mai aproape de fericire.

Sursa foto: PINTEREST