Si daca mor ?

In vara anului 2017, atunci cand inca ma desfatam cu efectele mirobolante ale chimioterapiei, printre care o anemie severa de-mi vajia capul cand ma incarcam cu sarsanale de la piata, caci doar eu trebuia sa-mi demonstrez ca sunt perfect sanatoasa si ca inca pot, a cazut fii-miu de pe bicicleta, fix in fata. Arata ca dupa un accident de masina. I-am verificat mainele, picioarele, sa ma asigur ca nu sunt rupte, dar nasul parea nelalocul lui. Am luat copilul pe sus, l-am urcat in masina si ne-am indreptat toti 3 spre spital, cu taica-su la volan.

Nu am mai avut timp sa-mi creionez sprancenele ca sa aduc cat de cat a om, era o munca titanica, simetria lor ma depasea, eminamente, si nici la intensitatea culorii nu ma pricepeam prea bine. Cu basmaua care-mi acoperea chelia, cu trupul firav, dar cu inima plina de curaj, de speranta si de iubire, desi si ea sufera de-un anevrism de sept, dobandit la nastere, am rupt usa Spitalului de copii.

Aratam fix cum si eram, o bolnava de cancer. O bolnava de cancer cu un copil in brate cu fata tumefiata. Se citea compasiunea pe fetele tuturor apartinatorilor, mai putin, pe cele ale cadrelor medicale. Ma tot gandesc ca acesta este unul dintre criteriile de angajare, ca este mentionata pe undeva prin fisa postului, lipsa compasiunii si, mai rau, indiferenta la drama pacientului.

In ultimul timp practicasem diplomatia si intelegerea, caci irascibilitatea mea devenea uneori mai mare decat mine, dar atunci am simtit-o cum clocoteste si da pe afara, si am intrat in sala de primire-pacienti, in fata careia parintii trebuiau sa faca o negociere rapida si sa decida care dintre ei sa intre, ( deoarece se cerea clar sa intre doar unul), spunand raspicat ca eu am cancer si cer sa mi se vada cat mai repede copilul pana nu fac o criza de nervi.

Spre marea mea mirare, nicio asistenta nu s-a rastit, nu m-a dat afara, si parca s-au si inmultit subit, intrucat in cateva minute, copilul meu era urcat pe masa si roiau 2-3 asistente in jurul lui, destul de grijulii. De-acolo totul a mers snur, ne-a vazut medicul de garda, i s-a facut rapid o radiografie si-am fost lasati sa asteptam la usa medicului radiolog.

In timpul acesta de asteptare, m-a incoltit din nou frica aia monstruoasa de moarte, nu frica ca voi muri eu ca individ, ci ca voi muri eu, ca mama. Si cine, cine va mai razbi pentru copiii mei mai bine ca mine?

I-a trimis un mesaj unei prietene sa o pun la curent cu cele intamplate si raspunsul ei m-a intors la realitate, la realitatea mea antipatica si sacaietoare, dar cu sanse uimitoare de metamorfoza.

– Elena, da-ti doua palme, mamele nu mor!

Nicolas

Ziua in care am murit si am reinviat

renastere

O lumina calda patrundea prin geamul intredeschis, formand un culoar portocaliu in care dantuiau milioane de particule de praf, iar eu imi doream sa devin una cu ele, sa plutesc intr-o neuitare deplina, in care durerea sa devina perisabila.

Culesesem din viata crunte lovituri si simteam cum mi se scurge seva inainte sa-mi descopar esenta. Aveam 35 de ani si eram cocosata de greutatea destinului ciunt. Eram infirma fizic si sufleteste si ma oglindeam in cioburile unei realitati diforme.

Ma cuprinsese un frig care-mi ingheta oasele, invaluindu-ma intr-o liniste care ma paraliza, devenind confortabila, ca o trecere suava catre lumea de dincolo, un refugiu in care sufletul meu ar putea primi a doua sansa, iar de corp m-as fi debarasat, ca de o carcasa ostoita si inutila.

Imi era foarte greu sa ma misc, dar si mai greu imi era sa ma privesc intr-un trup care nu-mi apartinea, vlaguit si lipsit de viata, in care nici sufletul nu-si gasea lacasul, orbecaind disperat printre vintre, accetuand senzatia de gol.

Intodeauna mi-am dorit sa cunosc adevarul pana-n panzele albe. El mi-a fost combustibil inepuizabil de-a lungul drumului pe care l-am parcurs cu Bestia, dar in ziua aceea nu mi-am dorit sa stiu unde mi-au ingropat vechiul trup, pentru ca m-as fi intors la el in permanenta, incercand o resuscitare continua si zadarnica.

-NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

Cu acest gand chinuitor cadeam din nou in agonie, pe care mi-o doream mai mult decat scurtele perioade de constienta, care ma biciuiau ca pe un ogar costeliv si muribund.

Ajunsesem la capat de drum, epuizata, posesoare a unei ultime suflari, care m-ar fi putut propulsa dincolo…si totusi, DINCOLO,  a fost tot AICI, un AICI caruia i-am adus slefuri de diamant, asimetrice, dar de o frumusete orbitoare, prin intermediul experientelor abrazive pe care nu mi le-am dorit, dar pe care Bestia mi le-a oferit, fara mila.

Am inchis strans ochii, ca si cum mi-as fi putut decide destinul, chiar atunci in ziua mortii mele.

Imaginea copiilor mei ma tragea cu o forta de nestavilit, cladita din iubirea lor neintinata pentru o mama de care aveau atat de multa nevoie.

Aveau nevoie sa fie bine.

– Mami, esti cea mai frumoasa din toate tarile!

Aceasta propozitie m-a agatat ca un carlig, tarandu-ma afara din abis si lasandu-ma lesinata la marginea lui, golita de dorinta.

Aceea a fost, de fapt, prima zi din viata mea, ziua care m-a aruncat in nemurirea si nemarginirea sufletului, in care eu am invatat sa fiu mama copiilor mei, sau, mai bine spus, copiii mei m-au invatat sa le fiu mama, prin plantarea dorintei de viata, pe care am irigat-o deseori cu lacrimi de bucurie si a crescut din ce in ce mai mare si mai puternica

Odata cu ea, am crescut si eu, dar, mai ales, mi-a crescut inima, de la iubirea pe care am invatat sa o daruiesc, de la iertarea pe care am invatat sa o acord, de la speranta pe care am invatat sa o sadesc, la randu-mi, in sufletele celor din jurul meu.

Niciodata nu voi mai fi ce am fost, pentru ca imi place mult prea mult ceea ce sunt acum.

A trebuit sa mor, sa-mi ingrop nesiguranta, neincrederea, neacceptarea, neiubirea, ca sa invat sa traiesc autentic orice clipa a existentei mele.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST SI E MINUNAT!

 

 

 

 

CONSTIINTA ALTERITATII

20264954_1215715398573777_7398914271842086373_nIntrevad o raza de lumina calda care isi croieste drum catre inima mea si ma intreb, in gand, cati oameni isi aloca macar cinci secunde sa priveasca rasaritul, primul dar al zilei, in cautarile lor neintrerupte pentru un viitor in care viata va deveni tangibila, debarasandu-se de straiele promisiunii.

Ma indrept catre aeroport, cu un bagaj emotional peste limita admisa, un amalgam de sentimente profunde, pe care am invatat sa le experimentez la un nivel inalt, in timp ce constientizez cat de mica sunt in raport cu maretia divina, cat de fragila imi e viata si cat de neputincioasa si de puternica sunt, in acelasi timp.

Am capul acoperit cu un turban colorat, simt priviri curioase indreptate catre mine, dorindu-si sa-mi afle povestea, iar eu stiu ca povestea mea si a lor are acelasi sfarsit, doar ca eu am invatat sa o traiesc, in timp ce ei nu o traiesc niciodata, cautand-o intr-un fuleu neintrerupt si neavand timp sa-i simta esenta.

Cu inima stransa, astept cuminte sa-mi vina randul la poarta de control, stiind deja ce urmeaza sa se intample.

Bagajul de mana nu creeaza probleme , pentru ca l-am pregatit constiincioasa, citind regulile in prealabil.

Pacat ca nu exista un set de reguli, pe care oamenii sa-l poata memora si aplica la intrarea in viata, inaintand, in schimb prin ea, semi-constienti, ca si cum i-ar bajbai esenta, neidentificand-o niciodata, proiectandu-se constant in viitor pentru a-si asigura supravietuirea.

M-am intrebat adesea cata nefericire imi este data sa cunosc, dar atunci cand am atins forma cea mai profunda, am realizat ca nu exista stimul mai grozav pentru trezirea constiintei.

Controlul vamal imi da senzatia de gol in stomac, pentru ca turbanul meu vesel creeaza intotdeauna probleme.

Sunt rugata sa intru intr-o camera special amenajata, cu o doamna in uniforma, unde sa pot dezvalui ce se afla sub el.

Cu greu imi stapanesc lacrimile si incep stinghera sa desfac nodul si sa las sa-mi cada pe umeri materialul.

Textura lui se simtea grea ca de plumb, expunandu-mi goliciunea sufletului prin dezvaluirea secretului a ceea ce sunt fara el: un om condamnat de boala.

Si, iata-ne, doua femei, fata in fata, una respecatand atributiile job-ului pe care si l-a ales, cealalta cheala, tematoare, dar cu dorinta acerba de viata.

S-a uitat la mine, m-a strans in brate si mi-a spus :

„ Esti atat de frumoasa!”

Pret de cateva minute s-a identificat cu mine, cu durerea mea, desi nu ne cunoasteam si probabil nu ne vom mai vedea niciodata.

Aceasta este alteritatea, cea care ne defineste latura umana, constituind adevarul individual si posibiltiatea de a simti prezenta lui Dumnezeu, un Dumnezeu iubitori de oameni, a caror calatorie interioara se bazeaza pe constiinta, iubire si iertare, caci omul nu se naste om, ci devine om.

 

 

 

Turcia

timp

Am intalnit in cercul celor bolnavi de cancer o apetenta pentru clinicile din Turcia, privite eronat ca fiind facatoare de minuni, izbavitoare de boli si detinatoare ale medicamentului miraculos.

Am cazut in aceeasi capcana, fireste, disperarea impingandu-ma sa incerc orice mi-ar fi promis vindecarea.

Incepusem deja chimioterapia cand prietena mea cea mai buna, un exemplu viu al daruirii neconditionate,  mi-a facilitat accesul catre renumita clinica Acibadem Fulya.

Nu este un demers simplu si nici ieftin. Am primit, anterior sosirii mele, o scrisoare care continea in proportie de 80% informatii referitoare la costurile interventiei chirurgicale, exorbitante, de altfel, insotite de adverbul urgent, reusind sa-mi induca falsa idee ca decizia trebuia sa fie in concordanta.

La un moment dat, m-am gandit sa renunt, dar Crina a fost foarte ferma. Mi-a spus ca banii nu vor fi o problema, ca nu si-ar ierta niciodata daca ar sti ca nu a facut tot ce tinea de ea.

Asa ne-am ales cu o excursie de 3 zile, ca intre fete, excursie la care tanjeam de mult si care nu se materializa niciodata.

Desi are un un serviciu solicitant si ar fi putut folosi zilele libere pentru a le petrece cu familia, m-a pus atunci pe primul loc, amintindu-mi ca si eu fac parte din familia ei si ca primordial este ca eu sa ma vindec.

Am invatat sa-mi ascund pe tot parcursul vindecarii, fricile si angoasele, dar, cu cat le indesam mai tare in abisul sufletului meu, cu atat Crina mi le simtea mai acut si reusea sa le inabuse, ca o plasa salvatoare.

Imi tremura sufletul la intrarea in cladirea gigantica, care nu aducea deloc a spital, ci mai degraba cu o corporatie impunatoare, care adapostea zeci de birouri cu sefi acizi si angajati supusi.

Ne-a intampinat o traducatoare, a carei functie, cel putin in cazul meu, mi s-a parut inutila, care desi nu avea studii medicale, considera necesar sa-si dea cu parerea in evolutia bolii mele si in deciziile pe care ar fi trebuit sa le iau.

Discutia cu medicul  a fost, asadar, anevoioasa, timpul fiind injumatatit, prin intermediul traducatoarei, vorbitoare doar de limba turca. Incercam uneori sa ma adresez medicului direct, cerand un drept care mi se cuvenea, engleza lui fiind foarte buna, dar mi-a atras atentia ca si-ar dori sa o implice si pe doamna traducator, ca si cum facea parte din pachet, negociabil de altfel, ca orice obiect de ” brand „, disponibil in bazar.

Ulterior discutiei, a urmat controlul, singurul control dureros, din sirul chirurgilor si oncologilor pe care i-am adaugat pe lista mea de shopping medical.

Nu-i contest competentele medicale, dar nici nu am gasit intelegerea si caldura medicilor pe care i-am ales, in cele din urma, care, nu intamplator,  lucreaza intr-un spital care poarta nume de Sfant.

La sfarsitul consultatiei, am plecat cu acelasi adverb ” urgent „, pe care l-am strans si mai abitir, in brate.

– ” Trebuie sa te operezi urgent, in maxim 7 zile.”

Cu aceasta informatie am ramas, dupa sansa unui consult cu un medic renumit. Tot ce am inteles a fost ca nu mai am timp. Au pus asupra mea o presiune enorma, reusind sa creeze cadrul perfect in care sa pot lua o decizie pripita, o decizie care m-ar fi costat 10.000 si nesiguranta unui rezultat fericit.

Am decis sa nu ma las intimidata si in taxiul care ne ducea  catre un loc in care sa putem cina, mi-am auzit prietena:

-” Daca acestea sunt datele problemei, mergem si in Viena.”

Sursa foto: Pinterest

 

Modul ideal de a-ti prezice viitorul

 

life

Cel mai bun mod de a-ti prezice viitorul este sa il creezi din necunoscut.

Suntem invatati sa ne temem de necunoscut si sa cautam avizi certitudinea cand, de fapt, necunoscutul este locul in care se afla toate posibilitatile.

As putea castiga cu usurinta premiul Oscar pentru toate scenariile dramatice pe care mi le-am creionat in minte ani de zile. Ma scufundam in vidul necunoscutului, cuprinsa de frisoanele spleenului, hranindu-mi nefericirea cu propriile-mi ganduri mucegaite, anulandu-mi dorintele si pofta de viata.

Corpul este antrenat de minte. Mi-am uzat genele in mod repetat prin aceleasi ganduri si, implicit, aceleasi alegeri nefericite, pana au cedat.

Pusa fata in fata cu diagnosticul amenintator, am constientizat pentru prima data, prin dragostea pentru copiii mei, necesitatea crearii unor experiente noi care sa-mi aduca salvarea si am inceput sa-mi antrenez mintea in fiecare zi, ora, minut, chiar.

Am invatat sa gandesc in moduri diferite, sa cred cu toata fiinta ca ma voi vindeca, astfel incat genele mele sa primeasca semnale pentru a produce noi proteine, care sa-mi schimbe starea de sanatate, pentru ca expresia proteinelor este echivalenta cu expresia vietii.

Nu cred ca te poti vindeca doar prin puterea mintii, la fel cum nu cred ca te poti vindeca daca alegi sa ramai in negativism. Daca esti convins ca mori, vei muri. Degeaba se chinuie o echipa intreaga de medici, daca tu nu-i ajuti, daca tu esti convins, ca indiferent de compententele lor, sfarsitul iti va fi fatidic.

Eu am ales sa traiesc, mi-am comutat gandurile si le-am alimentat constant cu pofta de viata, construindu-mi in minte un viitor  exultant, din necunoscut. Am anulat cu desavarsire reteta dupa care ma ghidam in trecut, care mi-a adus nefericirea, nefericire care m-a macinat pana la imbolnavire si am ales reteta lui Nietzsche : ” acolo unde omul nu mai are nimic de vazut si de apucat, acolo el nu mai are nici ce cauta „.

Daca as fi gandit ca in trecut, toata atentia mi-ar fi fost indreptata asupra unei realitati cunoscute, ceea ce m-ar fi facut sa-mi limitez orice fel de noi alegeri si experiente.

Mi-am depasit limitarile si mi-am conditionat corpul sa se vindece, fapt confirmat de catre oncologul meu, care dupa sosirea buletinului histopatologic, in urma operatie, mi-a spus: ” Esti mai bine decat ne-am asteptat .”

Eu am ales sa traiesc, si cu ajutorul lui Dumnezeu, al medicilior, familiei si prietenilor mei, am reusit.

Sursa foto: Pinterest

Chimioterapia

 

18447436_632267060296616_2354134294086394194_n.jpg

In data de 9 martie 2017, Elena inaintea pe holurile spitalului, intrebandu-se la ce grozavii fusese martora cladirea, ce amintiri ramasesera in caramizi, incrustrate in structura cladirii, tencuite si pecetluite cu lacrimi?

Hainele ii atarnau de parca ar fi apartinut unui alt om, visele si dorintele, asijderea, sechestrate acum intr-un sertar al neimplinirilor, un sertar subred, la fel ca si ea. Ii ramasesera gandurile care ii provocau nespusa durere, iar inima ii batea cu putere, soptindu-i aceleasi cuvinte ca si inima Sylvie Plath : ” Eu sunt, eu sunt, eu sunt! „

A realizat atunci ca oamenii suferinzi se aseamana, ca niste gemeni identici a caror vise raman abandonate pe vecie, imbracand zilnic straturi groase de neputinta, durere si multa furie, prea multa furie…. Si-ar fi dorit sa se elibereze de toata furia acumulata inca de la citirea diagnosticului, sa o tranteasca de toti peretii, sa-i urle cu ura in ureche, s-o striveasca sub talpa pana la nimicire, dar atunci ar fi insemnat sa fie lasa, cand toti in jurul ei sa asteptau sa fie puternica si-a invatat s-o inabuse.

A pasit dincolo de usa salonului de chimioterapie ca si cum ar fi pasit intr-o alta lume, lume pe care urma sa o frecventeze pana la epuizare. Trei fotolii mari, comode, stateau aliniate, intr-o liniste monumentala, incercand sa faca suferinta confortabila.

In ziua aceea era ocupat un singur fotoliu si l-a ales,  dintre cele ramase, pe cel de langa geam, cat sa poata arunca un ochi catre lumea de afara, cu griji banale, pe care si le-ar fi dorit enorm, in schimbul poverii ce-i chircea sufletul, ingenunchindu-l.

Nu asta ar fi trebuit sa fie povestea ei, trebuia sa se afle in lumea de afara, in tumultul nebun al vietii cotidiene, alaturi de oameni dragi, de familie. Voia sa se trezeasca dimineata, sa-si sarute copiii si sa inceapa o zi ca oricare alta, in care moartea era proiectata undeva, intr-un viitor indepartat, dupa ce si-ar fi cunoscut nepotii.

O alina gandul ca mama ei nu mai era, sa fie martora unei suferinte care ar fi nimicit-o si, totusi, ii simtea prezenta mai pregnant ca niciodata. O simtea in aceeasi incapere, strangandu-i cu putere mana, in timp ce o asistenta dibace ii strapungea vena.

A simtit-o alaturi pana la ultima picatura din perfuzia rosie, stergandu-i lacrimile si imbratisand-o cu iubire, a simtit-o in masina, pe drumul de intoarcere acasa, cand starile aferente chimioterapiei s-au grabit sa apara, i-a simtit prezenta cand a fost nevoita sa-si rada parul, care ii cadea necontenit, imbracand perna dimineata.

A simit-o pe tot parcursul celor 6 luni de lacrimi nesfarsite, durere fizica, disperare, vene sparte si rugaciuni si impreuna au ajuns la final, finalul unei etape anevoaise, urmand sa treaca pentru ultima oara pragul salonului in care a varsat lacrimi, a ascultat cele mai sincere povesti de viata, a legat prietenii, a rezonat cu suflete frante, a invatat ce-i empatia, toleranta, iubirea, bunatatea.

Elena a invatat sa fie mandra de ea, a invatat sa fie puternica, a invatat sa se bucure de lucruri marunte, a invatat sa aprecieze diminetile, chiar si pe cele ploioase, a invatat sa iubeasca oamenii, a invatat sa nu mai judece, a invatat ce-i fericirea si-a lasat tencuita in zidurile spitalului, toata superficialitatea muritorilor, caci Elena a murit si a reinviat. Elena a trecut prin purgatoriu si a inteles ca Raiul e aici, pe pamant.

 

Speranta

557aa21e80a518afc216eb2af8f3556d

– Cum am plecat din clinica, imbratisand un posibil cancer?

Cu lacrimi si miscari incontrolabile. Gandurile imi erau asfixiate de groaza prezentului si de incertitudinea viitorului. Ma aflam pe muchia celui mai vast hau, dezechilibrata sufleteste. A fost nevoie doar de o milisecunda de lumina captata pentru a da nastere unei sperante care sa-mi salveze mintea de la prabusire.

Aveam doua diagnostice diferite. Speranta m-a impins sa caut validarea celui fericit. Am ales o somitate in domeniu.

Am intrat tematoare, deja cunosteam procedura. Ecografia, deloc ieftina, a constat in examinera unui singur san. I-am reamintit, timid, ca am totusi doi. Mi-a raspuns ca oricum dispar la operatie, cunoscand istoricul familial.

Imi tot repeta ca am venit la el sa ma fac bine. Arata ca un crai de Dorobanti, scolit pe banii parintilor. Ne-am mutat cu discutia pe hol, refuzand sa plec fara o certitudine. Atitudinea si pozitia lui, sprijinit intr-o rana de perete, m-au facut sa ma simt…ca-n gara, pe un peron plin de pacienti si apartinatori, care asteptau increzatori, trenul catre destinatia fericita.

Mi-a recomandat testele oncogenetice, RMN sani si mastectomia radicala bilaterala, in cazul in care eram purtatoarea mutatiei genetice. A refuzat sa-mi faca biopsie, pe motivul unui traumatism nejustificat, al sanului presupun, caci mintea mea ajunsese deja la limita critica. Imi tot repeta ca ar putea fi cancer sau nu. Incercam sa deslusesc printre cuvinte fara noima, ce anume ar vrea sa-mi transmita. Ne jucam de-a v-ati ascunselea: Uite cancerul, nu e cancerul!

Am ales sa fac testatarea BRCA1 si 2 si-am plans tot drumul spre casa. Eram epuizata de la posibilele scenarii pe care mi le construisem in minte. Drumul catre cancer incepea sa se ingusteze si, totusi, cautam stradute laterale, de iesire.

Eram furioasa, cunosteam foarte bine repercusiunile unei negari indelungate. Durerea emotionala devenea de nesuportat, zilnic mi se derula in minte filmul vietii mele de pana atunci, ma invinovateam pentru ce mi se intampla.

Am inceput shopping-ul in cautarea medicului potrivit. Conexiunea cu medicul care te trateaza trebuie sa fie una foarte buna, increderea trebuie sa primeze. Drumul catre vindecare al unui pacient de cancer este unul lung, pe parcursul caruia inveti sa cunosti  detaliile bolii, sa-ti constientizezi sansele reusitei. Confortul psihic este indispensabil.

Urmatoarea oprire a fost la Cluj, acolo unde m-a izbit adevarata fata a bolii. Aveam senzatia ca din ziduri ies chipuri grotesti, maini si picioare deformate care incearca sa ma prinda, sa-mi rapeasca speranta, arma suprema de lupta.

Holurile erau arhipline cu oameni muti si surzi sufleteste, boala se plimba nestingherita prin cele mai intunecate cotloane, te pandea de pretutindeni.

Asteptam ingrozita la o noua usa, alaturi de multe alte suflete. Incepusem sa vad dincolo de trupuri, sa vad durere sufleteasca, amaraciune si disperare.

Asteptam ca un condamnat, proclamarea unui nou verdict, si cautam in minte, printre toate ororile Pandorei, speranta de pe fundul cutiei.

Foto: John William Waterhouse

 

 

What the pink ?

29f8271a61251532317bd84be815e9e3

La inceputul anului curent, am crezut ca viata mea va capata contururi regulate. In sfarsit, incepusem sa intrevad orizonturi mai bune. Am tras o gura mare mare de aer, mi-am umplut sufletul de prospetime si-am pasit increzatoare pe drumul lin pe care mi-l configurasem in minte. Copiii crescusera, cea mare se putea descurca bine cateva ore fara noi. Am decis ca poate sa stea singura acasa, sa ne putem bucura si-n doi de petreceri de oameni mari, pe muzica noastra, pana-n noapte tarziu.

Ne-am crescut copiii singuri, bunici am avut doar primii cinci ani. Cel mic nici nu a apucat sa-si cunoasca bunica, n-a beneficiat de dulciuri de poveste, sarbatori feerice sau recompense nejustificate. Eu si sotul meu nu prea am avut timp doar pentru noi, tanjeam la vacante fara galeti de plastic si piscine gonflabile. Uneori, imi doream o cina si-o carte buna, compania lui si atat.

Anul 2017 urma sa ne aduca putin timp doar pentru noi, iar mie, linistea la care sperasem de ani de zile. Dupa o munca asidua impreuna cu terapeutul meu, ajunsesem acolo unde trebuia sa fiu, atat de aproape de linia de start.

In ianuarie, am simtit intamplator un nodul in san. Nu am facut parte, spre rusinea mea, din categoria femeilor care se controleaza regulat. Mama a fost victima unui cancer de san, sora ei a unui cancer ovarian. Cu atat mai mult, ar fi trebuit sa respect cu sfintenie vizitele la doctor. Desi sunt om disciplinat, docil, imi faceam controale alandala, cand mai simteam eu ca ceva nu ar fi in regula. Si de fiecare data era. Pana cand nu a mai fost…

Imi era teama de cancer, stiam de mutatii genetice, banuiam ca le am si eu, dar pe de alta parte, ma gandeam ca mie nu mi se poate intampla. Eram aproape sigura ca mama inchisese cercul cancerosilor din familia noastra si ca nimeni n-ar mai fi putut sa cada in el.

Imi facusem atat de multe scenarii dramatice in trecut, inaintea unei banale ecografii, a carei rezultat era de fiecare data fericit, incat acum m-am prezentat la medic, fluierand.

In data de 27 ianuarie, in timp ce-mi plimba transductorul pe sani, in miscari circulare, intr-o camera obscura, c-un radio ce canta in colt, menit cred sa-ti induca o stare de relaxare, m-a strafulgerat de nicaieri un gand: Si daca, tocmai acum, e cancer ?

Rezultatul de mastoza chistica, cu un chist mai incrancenat ce masura un pic mai mult decat rubedeniile din jur, si anume 6 mm, ar fi trebuit sa-mi aduca linistea. Dar, nu mi-a adus-o. Atunci, in cabinetul celei careia cu siguranta si-a gresit profesia, am stiut.

30 ianuarie, zi pe care as vrea sa mi-o scot cu desavarsire din tiparul mintii, mi-a adus confirmarea celui mai negru cosmar. Inca aud ecoul medicului: Elena, ai cancer !

Nu prea m-am priceput niciodata la injurat. Atunci, am facut-o. I-am gasit un oarecare echivalent, in engleza

-What the pink?

Nu am avut parte de contururi regulate, ci de cele neregulate ale formatiunii din san!

 

Bestia

36810e6f5e4800c06ec1fa30ead5847d

A venit vremea sa scriu despre ea, despre Bestie. Imi sopteste in timpanul mintii : ” Sunt aici !”, chiar si in cele mai frumoase momente. Vine, ma ia de mana si ma strange cu atata forta, incat imi lasa rani adanci in carne si-n inima.  Imi aminteste continuu ca oriunde m-as duce nu sunt singura, ca-mi urmareste gandurile si-mi anticipeaza miscarile, iar la culcare imi promite inca o noapte istovitoare.

Ne trezim impreuna, eu vlaguita, cu fata mototolita, ochii incercanati, fara par, sprancene sau gene, ea puternica, perfida, rapace. Stie ca lupt, ca mintea-mi e agera, vioaie si sufletu-mi la fel, ca primesc iubire necontenit si ca nu voi ceda. Nu se teme, e plina de ura, dar recunoaste ca sunt un adversar important si face pasi inapoi.

A venit in familia noastra cand aveam 14 ani, s-a instalat ca o infatuata in trupul mamei si-a facut mendrele o perioada, dar a plecat cu coada intre picioare, maraind.

Si-a dorit cu ardoare sa devina membru al familiei noastra, caci si-a facut simtita prezenta mai mereu si a calcat in picioare povesti, vieti, suflete, destine. Mi-a luat cu ea bunicul, matusa si ulterior, a prins-o din urma pe mama. Atunci a intors cutitul cel mai adanc, si-a facut drum printre mii de bucati de inima si mi-a strapuns sufletul. Nu am putut sa o salvez pe mama din ghearele ei, am privit cum mi-o ia si i-am lasat-o, am lasat-o sa plece trufasa si am sperat ca nu se va mai intoarce niciodata.

Acum imi spune ca singura am chemat-o, caci mi-a simtit teama, stia ca nu o vreau, dar ca totusi am asteptat-o sa vina si a venit. As vrea sa ma duc in pustiu si sa urlu, sa urlu la ea, sa-i spun tot ce-am adunat toti anii astia. Oh, Doamne, cat o urasc! Dar, stiu ce vrea, vrea sa-i recunosc ca doar acum am invatat sa traiesc, sa ma bucur de fiecare dimineata,  de fiecare imbratisare, de fiecare zambet, de fiecare vorba buna. Am invatat sa ascult, sa nu mai judec, sa fiu mai intelegatoare, mai iubitoare.

A venit si mi-a dat lectia suprema, asteapta rabdatoare sa vada ca am inteles, ca-i recunosc si meritele si-mi promite, tacit, ca va pleca.

Mi-am format in jurul meu un zid din iubirea si grija celor dragi, din povestile celor care au invins, din rabdarea, devotamentul si profesionalismul doctorului meu. In fiecare zi, mai adaug o caramida, o caramida  trainica catre reusita si intrevad un final fericit.

Foto: Pinterest