O altfel de copilarie


Cand eram copil mi se intamplau lucruri ciudate. Noaptea ma paraliza si cu greu reuseam sa adorm. Imi era frica sa dorm singura si eram mai linistita in lunile cand puteam dormi cu mama. Cam sase luni pe an. Tata era navigator, lucra in schimburi, o luna, da, o luna, nu.
Toti copiii se tem de intuneric si vad lucruri ciudate, dar am convingerea ca ce mi se intampla mie era real. De multe ori tineam ochii strans inchisi si ma rugam in gand, asa cum ma invatase mama. Curiozitatea era insa mai mare si cand ii deschideam vedeam tavanul plin de icoane, exact ca in biserica.
Intr-o dimineata, m-am trezit imbracata in haine de strada, pe jos, sprijinita de pat. Imi amintesc ca i-am spus tatalui meu, care facea glume. Asa a trecut el prin viata, glumind. Si nu a avut o viata lina. A fost modul lui, singura constanta printre toate hopurile vietii. In schimb, eu am dezvoltat tulburarea obsesiv compulsiva. Sa fi fost de la rugaciunile mamei, sau pur si simplu mintea mea, nici acum nu stiu. Nici nu conteaza. Am aproape 40 de ani si obsesiile au curs lant. Am sarit de la una la alta, si de fiecare data, am simtit la fel. Frica. Ceea ce era menit sa ma apere, mi-a adus si mai multa frica.
Fireste ca in anii postcomunisti, oamenii nu se duceau la psiholog, daramite oamenii mici. In schimb, se duceau la babe care descantau de deochi si practicau alte ritualuri dubioase. M-a dus si mama. Intr-o noapte, m-am trezit cu maioul plin de vin de rosu. Nu intelegeam cum a ajuns pe mine si buimaca, am inceput sa tip. Abia dupa ani de zile, mi-a explicat mama ca era un maiou “citit”.
Cred ca mi s-au aratat intotdeauna semne. Trebuia sa inteleg ca parcursul meu prin viata nu va fi unul usor. Probabil am venit aici sa indrept niste greseli din alta viata, astfel incat sa pot trece fericita in urmatoarea. Sau asa imi place sa cred. Inca nu am inteles de ce nu eram un copil normal si trebuia sa vad toate acele lucruri.
Intr-una dintre noptile in care dormeam cu mama, mi s-a facut foarte sete. Parca m-as fi dus pana la bucatarie, dar somnoroasa cum eram, nu ma puteam decide.
Si, uite asa, in fata patului, statea bunica mea, mama mamei mele. Statea acolo, neclintita, avand in mana cana noastra maro din lut. Doar ca bunica mea, nu numai ca nu se afla fizic la noi in casa, nu se mai afla demult in lumea noastra. Murise cand eu eram foarte mica, iar eu o stiam doar din poze. Mi-a fost atat de frica, incat nici nu am putut sa o trezesc pe mama, nu puteam decat sa-mi misc ochii. I-am inchis, sperand ca e doar inchipuirea mea, si i-am deschis la loc. Era tot acolo, fix in fata patului, uitandu-se la noi.
Abia a doua zi am putut sa ii spun mamei, care, cel mai probabil, a inclus evenimentul printre celelalte povestite de mine de-a lungul timpului. Evenimentele fara sens, create de frica mea sau de imaginatia mea bogata.
Dar eu stiu ca bunica era acolo, poate nu in carne si oase, poate imprumutase doar forma pamanteana, pentru ca eu sa o pot recunoaste. Cred ca a fost multa vreme prezenta in viata noastra, dar doar eu am stiut asta si pentru ca mi-a fost foarte frica, nu am mai vazut-o niciodata.
Cu toatea acestea, nu prea intelegeam exact ce inseamna sa mori. Multa vreme am crezut ca oamenii sunt nemuritori. Cred ca pe la sapte ani, am inteles ca, de fapt, atunci cand ne vine sorocul, murim.
Am plans mult, zile intregi si in momentele cand nu plangeam, gandul mortii iminente ma insotea mereu. La un moment dat, i-am impartasit unei prietene, in timp ce ne jucam la umbra unui copac, asezate pe un pled plin de jucarii de plastic. Imaginati-va momentul asta, un copil inconjurat de jucarii, gandindu-se la moarte.
–       Tu stii ca noi, oamenii, murim?
–       Da, dar cand ajungem batrani.
Nu am inteles cum in fata aceluiasi eveniment dureros, ea era senina, si eu atat de sfasiata de durere, la fel cum nu am inteles intreaga-mi existente cum alti oameni privesc acelasi eveniment din alte unghiuri de vedere. Poate mai normale. Inevitabilul ma ingrozea. Cum adica, parintii mor? Bunicii mor? Oamenii pe care eu ii iubesc mor?
Si-am continuat sa plang multa vreme, desi afara era vara, soare si frumos in fiecare zi. Plangeam pe canapeau din sufragerie, lacrimi amare, pline de incarcatura mortii. I-am spus mamei. Nu-mi mai amintesc exact ce mi-a spus. Imi amintesc ca m-a imbratisat. Dar durerea a continuat toata vara, pana cand la un moment dat s-a stins.
Asa am trait toata viata, din durere in durere. Unele s-au stins de la sine, altele au ramas, dar nu la fel de intense.
Fireste ca au fost si momente de fericire. O viata cu de toate, as spune. Ciudat este ca fericirea plenara a venit treizeci de ani mai tarziu, in proximitatea mortii, cea care la sapte ani mi-a adus atata amaraciune.

Raza mea de Luca



In 2017, am cunoscut-o pe Andreea in sala de asteptare a medicului oncolog.  Arata de parca urma sa ia parte la un concert. Era foarte cool, parul de abia incepuse sa-i creasca, dar nu cred ca voi mai vedea vreodata persoana de sex feminin careia sa-i stea atat de bine cheala. Daca nu s-ar fi aflat acolo si as fi zarit-o in treacat, pe strada, nu m-as fi gandit niciodata ca e bolnava.
Pe de alta parte, eu, aflata inca sub puterea socului, aratam ca un om vlaguit. Slabisem mult si cearcanele imi inconjurau ochii, transformandu-ma intr-un panda veritabil.
Si, iata-ne, fata in fata, noi doua si doua cancere, cu evolutii diferite. Candva fusese si ea ca mine, cu un cancer comun, insa Andreea nu l-a acceptat pe al ei decat atunci cand devenise deja tarziu. Cu toate acestea, parea intotdeauna incredibil de senina, ca si cum se refugia intr-o lume ai, departe de cele lumesti. Uneori, se refugia prea devreme, asa cum a fost si in cazul nostru. Eu am pierdut-o pe Andreea mai devrem fata de toti cei care au pierdut-o ieri. Am pierdut-o, dar am continuat sa o urmaresc, si faptul ca stiam ca inca e, imi facea bine. Cat egoism!

Cel mai bine stia sa scrie. Cand o citeam, eram acolo, in povestile ei, mergeam la unison cu bicicletele, mancam si eu zacusa pe maine cu ea, strabateam stradutele ore intregi si priveam cerul. Razadeluca, blogul ei, a fost singura ei avere. Imi tot spunea ca mi-l va lasa mie, sa continui sa scriu. Atat de mult am insemnat pentru ea, iar eu nici nu realizam.
Din ziua cand ne-am cunoscut, ne scriam zilnic, chiar si atunci cand ne era foarte rau. Mi-a spus, imi place sa cred, lucruri pe care nu le-a mai spus nimanui, atat de intime erau. Ma ruga sa pastrez secretul si il voi pastra. La capatul suferintei noastre, eram acolo sa ne prindem reciproc.
In ziua cand a inceput sa-mi cada parul, am decis sa scap de el, decat sa-l adun de peste tot prin casa. Am strans in baie, o claie mare de par, dintotdeauna am avut parul des. Cand m-am uitat in oglinda, nu eram ca ea. Eu nu eram frumoasa. Eram doar un om bolnav si nu aveam cum sa ascund asta.
Am accesat prietenia mea cu ea.
-De ce plangi?
-Pentru ca am ramas fara par.
-Pai, de ce ? Omul trebuie sa fie si chel o data in viata.
M-am linistit. Trebuia sa trec si peste asta. Si nu eram singura. Andreea era acolo. Batatorise drumul inaintea mea. Era un ghid foarte bun, cunostea toata potecile, cotiturile si destinatiile. Despre ultima nu va mai putea sa-mi povesteasca. Sau, cine stie, poate va putea.
 
Va urma

Exista cancer si CANCER

Exista cancer si CANCER, la fel cum exista oameni si OAMENI. De ce n-am mai scris? Pentru ca am dat mana cu DEPRESIA. DEPRESIA e doar una, biciuitoare, neagra, rece si grozav de inspaimantatoare. Dar ea este si un bun indicator. Cand nu mai esti iubibil, oamenii fug, se imprastie rapid si lasa cale libera gandurilor care te omoara zilnic, ora de ora, minut de minut. Nu ii condamn ca pleaca, nimeni nu vrea sa adulmece nefericirea altuia, insa ii condamn cand adauga caramizi solide zidului care tot creste intre lumina si intuneric. Despre motivele depresiei mele nu voi scrie acum, nu in totalitate, cel putin. Au fost mai multe, uneori nu sunt deloc, si, totusi, depresia apare, ca orice boala. Povara este si mare cand nu ai motive, caci pentru societate nu ai justificare.

Au fost oameni pe care i-am considerat camarezi de cale lunga, insa, cat de tare m-am inselat! Nu numai ca au disparut ca si cum nu au fost niciodata, dar si-au si ascutit ghearele in sufletul meu. In trecut, faceam adesea primul pas catre oamenii care imi intorceau spatele. Voiam sa se intoarca cu fata spre mine, sa reinnoim relatia, sa o peticim frumos si sa mergem mai departe impreuna.

Astazi, mi-am inchis si usile si ferestrele si-am astupat si gaura cheii. Nu mai e loc, nu va mai fi niciodata. Nu atunci cand ma doare sufletul pentru CANCERUL tatalui meu, nu atunci cand ai fi putut sa ajuti si ai fluierat nepasator. Nu atunci cand te-ai suparat nejustificat si ai jignit la fel de nejustificat. Nu atunci cand m-ai lasat sa gem singura sub povara tristetii.

Mi-a spus Olivia, psihoteraputul meu, ca poate asa voi invata cat de puternica sunt. Ce alta sansa as fi avut? Nu sunt puternica, nu inca, dar, am invatat ca inca am resurse sa duc greul. Si mai am doi-trei OAMENI, care daca nu au fugit acum, stiu ca nu vor fugi niciodata. Pentru ei, am ferestrele inimii larg deschise. Si candva, poate va mai si soare pe strazile pietruite catre sufletul meu.

TATA, HREANUL SI CARNATII DE PORC



Tata nu este ca mine. Nu poate fi ca mine, pentru ca este mult mai bun. De curand l-am vazut intr-o poza recenta, desi inca suntem foarte norocosi sa ne mai putem strange in brate. Dar ceea ce am vazut in poza m-a durut fizic. Desi radea, asa cum doar el stie sa ranjeasca in fata fiecarui fotograf amator sau nu, ceva nu era la locul lui. Acel ceva pe care numai oamenii care s-au intalnit cu cancerul il recunosc. Desi el m-a rugat sa nu scriu despre asta, eu am simtit ca nu mai pot. Am simtit ca am sufletul prea plin, ca trebuie sa ma reintorc la paginile mele goale si sa-mi astern durerea, sa se mai diminueze macar un pic, macar un pic… Da, tata are cancer, si, uite asa, s-a inchis cercul. Parinti si copil cu cancer. Dar, noi n-am fost doar cancer, am fost mult peste cancer, iar, tata, cu siguranta, i-a ras in nas. A ras de la prima silaba, in timp ce eu cautam cotloane de spital sa urlu. Cum, iar, iar, iar? Dar cum sa te ascunzi cand parintele iti cunoaste starile dupa primul sunet scos. Oricat am incercat sa ascund, n-am putut. Ma doare, tare. Dar cel mai tare ma doare ca el imi simte durerea si ca nu poate fi bine din cauza mea. Ma doare si mi-e frica. Mi-e frica ca nu am reusit sa-l fac mandru si ca fara el, eu nu voi mai sti sa fiu. El e ancora mea, funia groasa care ma trage puternic din abis, caci de multe ori am cochetat cu abisul. Dar tata, nu. Tata e puternic, este veselie si energie. El mereu asculta si ofera intelegere si compasiune. Este mereu omul potrivit la locul potrivit. Atata bucurie salasluieste in omul asta, incat cred, cu convingere, ca acesta este darul pe care l-a primit de la Dumnezeu. In copilaria mea, a fost un farsor convins, de la: “Elena, ia miroase si tu hreanul asta, cred ca este stricat, pana la aruncatul pocnitorilor in galeata de gunoi.” De aceea, pentru minea, mirosul de hrean este copilarie. La fel sunt si carnatii de porc pe care ii umpleam impreuna cu tata, sub indicatiile stricte ale mamei, in timp ce el imi facea cu ochiul. Dar, mai ales, pentru mine, copilaria este reprezentata de parintii mei. Acum mai e doar tata, de accea tata este TOT. De cand am aflat, eu m-am pierdut, si tot el mi-a fost si imi este sprijin. O saptamana s-a mutat la mine si mi-a placut. Ne-am uitat la filme, am povestit, am stabilit meniul zilnic, am plans, am ras. Eram iar Elena, copilul, in familia mea mica, impefecta, dar perfecta pentru mine. As vrea, tata, sa-ti spun ca te iubesc, ca esti tatal potrivit pentru mine, ca as vrea sa haladuim impreuna, cat ne-o mai fi, in locuri unde sa putem manca inghetata la cornet, printre cladiri din caramida rosie, stradute inguste, incarcate de istorie si mister. Si cel mai tare, mi-as dori sa te duc la Paris, acolo unde mama si-a dorit sa mearga si nu a mai ajuns niciodata. Haide sa-i indeplinim noi visul pentru ea. Am ceva sa-i spun acolo!
 
 

Biroul gol, si inima si mai goala





“Astazi, o vei lua pe Iulia si veti merge in Badalan. Un cartier unde oamenii traiesc fara apa, curent sau caldura. Vei vorbi cu ei si vei face un reportaj despre conditiile de acolo”, mi-a spus DCP, editorul coordonator al ziarului al carui reporter am fost. Inca ma doare cand ma exprim la trecut, dar, pe de alta parte, sunt extrem de recunoscatoare ca mi s-a dat sansa de a trai aceasta experienta. Reportajul de atunci a aparut pe prima pagina, desi eu nu mai lucrasem niciodata intr-o redactie. Si a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit. De atunci, au mai fost si altele. De fapt, as putea numi intreaga experienta de acolo un cadou. Am cunoscut oameni multi, frumosi, curajosi, si tot atatea povesti de viata. Am cutreierat ulite, sate parasite, am mancat branza cu ceapa si am baut vin. Am strans maini muncite si aspre si am atins suflete cu textele mele. Am ajutat multi oameni si multumirile lor au fost cea mai frumoasa rasplata a muncii mele. Am scris de multe ori ca si cum toti oamenii aceia ar fi fost si ai mei si m-am bucurat alaturi de ei pentru fiecare reusita a noastra.
“Viata libera” reprezinta intr-adevar un alt fel de job, unul la care eu adoram sa ma duc. Desi sunt dezorganizata, imprastiata si visatoare, acolo mi-am gasit locul meu. La biroul din mijloc, langa Victor, un om de o vasta cultura si un umorist convins. Impreuna chicoteam adesea, uneori si in sedinte, fiind trasi la raspundere ca niste scolari. “Eleno, ce zici, merge tricoul asta cu dungi cu pantalonii astia?” Ne-am certat tot din cauza  de “feshion”, cum s-ar spune. Dar ne-am impacat repede. Imi spunea mereu ca sunt tare vulpe si ca obtin mereu ce vreau. Uite ca atunci cand a trebuit sa plec din familia VL, n-am mai stiut sa fiu vulpe! N-am stiut cum sa fac ca sa mai raman. De ce-am plecat, nu am sa spun. O familie isi tine dezamagirile in casa. Cert este ca nu am fost pregatita sa plec. Am plecat tragand cu ochiul la ce a fost si sperand ca-mi va fi bine. Au trecut de atunci trei saptamani, si de dor, am mai fost pe acolo, sa mai simt un pic ca inca sunt a ei, a “Vietii libere”. Probabil ca o voi mai face si ca va fi veni si timpul cand nu o sa-mi mai para rau. Biroul meu, odinioara vesel, plin de jucarii, pixuri, radiere si alte chestii colorate, este acum gol. Un loc gol, dar cu energii bune. Caci acolo a fost fericire, pasiune, satisfactie, prietenie, speranta, empatie si iubire. Si imi doresc, din tot sufletul, sa fie ocupat de cineva la fel de constient ca si mine de sansa de a face parte dintr-o lume atat de diferita de tot ceea ce este in exterior. Multi stiu, putini cunosc! Doar cei norocosi. Poza a fost facuta astazi, de fosta mea colega, Sonia Baciu, care sunt convinsa ca stie cat o iubesc. Las mai jos si linkul catre primul meu reportaj. Multumesc, DCP!

https://www.viata-libera.ro/reportaj/119122-disperare-la-cote-maxime-intr-o-margine-a-orasului-galati-badalan-cartierul-fantoma-in-care-traiesc-oameni

La portile sufletului

divort

Nu am mai scris, nu am citit, nu am mai mancat, nu am mai ras de un lung si amar de vreme.

Am supravietuit si nu am mai vrut sa traiesc. Au luptat multi pentru mine si alaturi de mine, iar eu mi-am dorit sa mor.

Noptile mi-au fost o insiruire interminabila de ganduri negre, sfasietoare ca niste sageti otravitoare care-mi improscau sufletul. Eram moarta, moarta, dar nedisparuta, neputand participa la evenimentele vietii.

Imi duceam durerea in pozitia fetusului , pe covor, si plangeam pana secam izvorul de lacrimi sarate, care-mi lasau privire de naluca, sau, urland in dus, ore intregi, intrebandu-ma, la nesfarsit, cate durere poate cara un suflet.

Am simtit deseori cum innebunesc, cum mingi de foc si flacari, reiau la nesfarsit traseul sufletului meu, lasand in urma o harta formata din scrum. Caram dupa mine cenusa, iar in nari simteam miros de fum. Il stingeam din nou si din nou cu lacrimi si incercam sa ma agat de cea mai infima urma de speranta.

Nu mi-am mai luat tratamentul, nu I-am mai vazut sensul, si totusi, analizele imi ieseau bine. Parca, soarta se juca cu mine, cand nu-mi mai doream sa traiesc, imi oferea viata. Ce sa fac cu viata cand nu-mi mai trebuie?

Casnicia mea a fost, spre sfarsit, mai rea decat cancerul insusi, si cel mai tare cand am ajuns la deznodamantul ei, ma dureau clipele frumoase, care au fost candva.

Cum poti sa iubesti si, ulterior, sa produci atat de multa durere?

Am inceput sa ma scutur de scrum, si sa scriu, din nou, sincer, despre mine, din care si altii pot lua franturi, pentru a-si construi propriul colac salvator.

Ma gandesc ce se afla la portile sufletului meu si cand le voi deschide din nou, si acesta este un inceput, inceputul sfarsitului.

Acum 7 ani am spus impreuna ” Da”, iar  intr-o zi de 13, am spus impreuna ” Nu”.

Inca doare, dar zilnic, durerea devine mai mica, iar eu invat, alaturi de cei dragi, sa o elimin si, poate, intr-o zi, sa o inlocuiesc.

Am multa iubire de dat, si momentan, o impart in cote egale, familiei si prietenilor mei.

Suflet, ce se afla la portile tale?

Cea mai frumoasa serbare din viata mea

nelu

Sa tot fi avut vreo 21 de ani, tanara, creativa, zapacita, cam aceeasi situatie ca si cea actuala, doar ca acum sunt un pic mai tanara. ( Am omis sa adaug si ironica )

Am avut intotdeauna rolul principal la serbari, cred ca imi placea sa joc teatru, la propriu, caci la figurat nu prea ma pricep. Am fost Craiasa Zapezii, Alba ca Zapada, Abecedarul si sotia lui N.

Diferenta este ca pentru toate celelalte roluri am repetat in prealabil, pana mi-au iesit impecabil. Pentru rolul de sotie, nu prea a fost timp de repetitie, mi s-a propus pe neasteptate, nu am excelat si am mai incercat o data, dar asta este alta poveste.

In schimb, la serbarea-nunta m-am distrat copios, am dansat de ma dureau talpile, emotiile au fost inexistente, a fost o serbare ireal de frumoasa in comparatie cu evenimentele care s-au desfasurat dupa caderea cortinei.

N. mi s-a parut la fel de inconstient si degajat ca si mine, aflat si el in rolul nepotrivit. Pe undeva ne completam, cred. Cel putin am facut fata cu brio rolurilor principale. Nici nu a trebuit sa facem mare lucru, doar sa dansam, sa zambim, sa ne pupam si sa ne imbracam in print si printesa.

Cred ca l-am iubit, sunt atat de multi ani incat nici nu-mi mai amintesc. Nu a fost o dragoste mistuitoare, ci mai degraba una adolescentina, aflata la pragul maturitatii.

Mi-as fi dorit sa mai cresc, sa mai fiu o Scarlett O’Hara, o Emilie Floge, o Elizabeth Bennet, sa experimentez, sa ma bucur de libertate, sa plantez dorinte, sa le irig cu sperante, sa le ajut sa creasca, sa gresesc, sa privesc catre noi orizonturi, nu doar imaginative.

Nu stiam sa fiu decat copilul parintilor mei, o studenta silitoare, o prietena carismatica, sociabila si invatam sa fiu iubita lui N. Inca invatam.

Am ramas insarcinata in anul doi de facultate si in toata naivitatea mea, am stiut ca eu aleg sa fiu mama. In luarea deciziei respective am fost doar eu. Am mai avut o a doua sansa dupa 8 ani, si acum sunt mandra mama de 2. I-am cam ras Bestiei in nas, cand la 35 de ani am predat si ovarele.

Cum era de asteptat, organizatori la nunta noastra, nu am fost noi. Ce instructor de dans, ghirlande de flori, decoruri feerice ? Nu am avut nimic al nostru, nici macar dansul mirilor.

Imi amintesc ca ne-am pus problema dansului, nu stiam niciunul sa dansam populara si vreo cateva seri la rand am incins hora in sufragerie cu vecina de langa noi, mare dansatoare, si cu mama.

Ne-am descurcat la serbare, pe mine m-a ajutat lungimea rochiei, pe N. simtul umorului.

DA-ul a fost spus de amandoi, cat sa ne ajunga cinci ani. Dupa cinci ani, recunosc, mi-am dat seama ca nu doar nunta, ci si casnicia ne-a fost o serbare, de data aceasta regizata de noi, fiecare cu scenariu propriu, nereusind nicicum sa ne impartim rolurile corespunzator.

SURSA FOTO: PINTEREST

Platforma oamenilor fericiti

SAD

Deschid facebook-ul de multe ori pe zi, prea multe, si mi se deruleaza rapid farfurii cu meniuri alese, homari intinsi pe pat de salata verde, scoici scallop cu sos de unt, sampanii scumpe in frapiere, cadre feerice din destinatii exotice, familii perfecte a caror viata pare desprinsa din cele mai bune filme de dragoste.

Toata lumea imbratiseaza positive thinking, fara exceptie, inclusiv cei care mai adauga un partikip la concursurile cu iPhone sau un Amin la continuarea lantului prieteniei.

Reprezentantele sexului frumos primesc buchete imense de flori de la anonimi, lasate  pe capota masinilor scumpe, iar ele le imortalizeaza rapid si le multumesc expeditorului intr-un selfie cu buzele rasfirate ca un cauciuc explodat, alaturandu-se rictusului unei infirmitati la moda, cum spunea Sadoveanu. Cum care Sadoveanu? Cel care a primit toate like-urile copilariei mele.

Unii m-ar numi frustrata, iar eu sunt perfect de acord.

Oameni buni, sunt om frustrat! Conform Dex, frustrat ,-a= lipsit de un drept al sau, pagubit.

Ce-mi lipseste mie? Dreptul de a adera la platforma oamenilor reali, care se confrunta cu probleme si le accepta, prin acceptare nereferindu-ma nicidecum la resemnare, ci la deschidere in fata suferintei. Resemnarea e fuga, fuga catre platforma vecinilor fericiti. Acolo problemele sunt inexistente, leopardul sta bine inchis, iar gardul e vopsit in cele mai vii culori.

Eu am ales sa defilez de multe ori cu leopardul meu, care uneori a devenit ditamai elefantul. Am fost deseori persoana non grata, dar in patratelul meu, m-am simtit reala.

Am 36 de ani si in toate lanurile astea de fericire, am aparut eu, cu parcela mea secetoasa. Am fost bolnava, am ramas fara job, am facut copii si i-am crescut singura, fara bone filipineze. Mi-am pus diplomele in cui si-am adunat frustrari.

Asa-i in viata reala. oamenii nu sunt mereu roz, oamenii mai sunt si gri de suparare, si rosii de furie si uneori, sunt roz de fericire.

Am zile in care viata imi pare un non-sens si zile in care ma trezesc razand. Normal ca le prefer pe cele din urma, dar fara cele triste m-as plictisi teribil si tot la nefericire as ajunge. Tot ce e prea prea aduce de fapt nefericire.

Mie imi place sa stau in balanta, sa incerc s-o inclin spre partea fericita, dar cel mai mult imi place sa fiu reala.

Stie cineva vreun link catre platforma oamenilor reali?

Sursa foto: Pinterest

Taramul oilor

bou

A fost odata ca niciodata un taram al oilor. Un taram limitat, ca si ele, cu pajisti batatorite de la mersul lor agale, in turma. Toate se numeau Dolly si erau marcate cu numere.

Ele rumegau placide intreaga zi, fara un alt scop in viata, fara asteptari, dorinte sau griji.

Viata le era ca un cerc, cu lins de sare, pofta de mancare, umblet si somn. Dar, printre ele se afla una deosebita, cu veleitati de zana. Pastea doar iarba proaspata, atinsa de roua, bea doar apa rece de parau si refuza, adesea, sarea.

Se simtea neinteleasa, foarte diferita de suratele ei si isi dorea cu ardoare macar o mica portie de zahar.

Auzise ca ar exista taramuri cu masini, case si barbati de zahar si statea adesea retrasa, cautand o cale de evadare din turma.

Pentru ca zilele ii erau lungi, si traiul devenise insuportabil, intr-o zi a decis sa faca un compromis, casatorindu-se cu un porc.

Nu, nu era un porc zburator, ci un porc obisnuit, care, desi grohaia in exterior, ei ii arata toata dragostea si sustinerea din lume.

Dragostea nu o incalzea pe zanuta noastra, dorindu-si sa schimbe cocina cu un castel de zahar, cu decoratiuni de zahar ars, ornamente spectaculoase care sa-i taie respiratia, cu  valeti care sa-i serveasca ambrozie cereasca, cu servitoare care sa-i ingrijeasca blana stralucitoare si cu un barbat care sa o venereze.

Porcul era pentru ea doar rampa de lansare, pentru ca linistea din cocina si mediul mai restrans  ii permiteau sa incerce sa-si depaseasca conditia de oaie.

A luat lectii de dictie, a inceput sa citeasca si sa invete limba barbatilor de zahar.

Era dispusa sa ofere cate putin cat mai multor barbati. Se vindea prin cuvinte dulci, disponibilitate, fiind mereu acolo, gata sa asculte, sa inteleaga, sa pozeze in oaia perfecta, pana in ziua cand ar putea parasi cocina, cu tot cu porc, luand cu ea doar mirosul greu de excremente, pe care nu l-ar mai fi putut camufla, odata instalata in castel.

A ratat mii de ocazii, pentru ca mirosul intepator al sufletului ei nu a incetat sa iasa la iveala, ori de cate ori simtea ca reusita-i poarta numele.

S-a simtit, astfel, condamnata sa ramana cu un porc care nu ar fi putut niciodata sa o ridice pe culmi nebanuite, cu care sa poata bea impreuna din cupa fericirii, dar a decis sa bea pe furis din troaca sperantei, care sa o poarte macar cu gandul in patul barbatului de zahar.

 

* Aceasta este o parodie si trebuie tratata ca atare

Sursa foto: Pinterest

 

 

 

 

 

Draga Mos Craciun

mos craciun

De la ultima ta vizita, am tot considerat ca mi-ai facut o mare nedreptate.

Poate ca nu mi-as fi dorit sa-mi aduci nimic, dar cu siguranta nu mi-as fi dorit sa-mi iei.

Asa am crezut o buna bucata de timp, motiv pentru care anul acesta m-am hotarat cu greu sa-ti scriu, considerand ca intre noi nu va putea exista niciodata vreo reconciliere.

Te-am urat, Mosule! Te-am urat pentru ca altora le-ai lasat saci intregi de cadouri nepretuite, iar mie mi-ai luat din sanatate, din liniste, din vise.

In timp ce mi se subrezea sanatatea, inima, sau ce-mi mai ramasese din ea, dantuia cu fantomele viselor intr-o stransa inlantuire, iar faptul ca nu-mi doream sa renunt la ele, imi biciuia sufletul crunt.

Te-am urat de fiecare data cand ma uitam in oglinda si ma scufundam in haul creat de gandurile mele, ganduri sumbre izvorate dintr-o mare neincredere, rezultat al fizicului meu zdrentuit.

Te-am urat pentru ca de multe ori, eram insuportabila, dorindu-mi sa-i inlaturi pe cei dragi, prin gesturi si cuvinte dure, pentru ca ma consideram nedemna de iubire.

Cu cat mi se daruia mai multa, cu atat mai tare imi doream sa o indepartez, sa-i tai lastarii si crengile, sa o alung definitiv.

Mai tii minte anul cand mi-ai luat-o pe mama, cat de nadajduita am fost atunci? Cand nu-mi doream decat sa dorm de Craciun, sa ma scufund intr-un somn lung de 3 zile, in care sa nu simt nici durere, nici singuratate, nici amaraciune, ci doar o falsa euforie, in care sa pot retrai bucuria sarbatorilor intregita?

Da, anul acela m-ai injumtatatit, si nu am permis nimanui sa mai cladeasca in jurul meu, caci ceea ce-mi oferea ea era de neinlocuit.

Ani de zile te-am urat si ani de zile m-am simtit abandonata intr-o uitare istovitoare, scaldandu-ma intr-o nevroza care ma mistuia, tinundu-ma conectata in permanenta la realitatea crunta, tesandu-mi in minte ganduri anxioase si mii de temeri.

Nu mi-am dorit sa te indepartez doar pe tine, ci si pe cei dragi, dar cu cat incercam mai mult, prezentand un nimicitor arsenal de cele mai intunecate defecte, cu atat mai mult imi  umpleau ghipsul ce-mi imbraca sufletul fracturat, cu incurajari, lasandu-mi amintire un mulaj al suferintelor mele, scaldat in iubire.

Ieri ai dat buzna si mi-ai umplut casa de prieteni, facandu-ma sa cred, ca substratul meu bun, e unul usor de citit, ca ceea ce am de oferit imi inabusa minusurile, si ca, de cele mai multe ori, dragostea e de ajuns, caci ea indelung rabda, toate le sufera, toate le crede. toate le nadajduieste si…te-am iertat.

Am inteles ca in fiecare an m-ai vizitat, dar ca usa mea era ferecata cu lanturi grele de deznadezje.  Am inteles ca mi-ai lasat de fiecare data rauri intregi de iubire care sa-si croiasca drum  pe sub usa si sa-mi irige desertul arid al vietii mele.

Iarta-ma, Mosule! Promit ca anul acesta ma apuc de construit din nou, si ca la anul, te astept cu usa si inima larg deschise.

Foto: Pinterest