La portile sufletului

divort

Nu am mai scris, nu am citit, nu am mai mancat, nu am mai ras de un lung si amar de vreme.

Am supravietuit si nu am mai vrut sa traiesc. Au luptat multi pentru mine si alaturi de mine, iar eu mi-am dorit sa mor.

Noptile mi-au fost o insiruire interminabila de ganduri negre, sfasietoare ca niste sageti otravitoare care-mi improscau sufletul. Eram moarta, moarta, dar nedisparuta, neputand participa la evenimentele vietii.

Imi duceam durerea in pozitia fetusului , pe covor, si plangeam pana secam izvorul de lacrimi sarate, care-mi lasau privire de naluca, sau, urland in dus, ore intregi, intrebandu-ma, la nesfarsit, cate durere poate cara un suflet.

Am simtit deseori cum innebunesc, cum mingi de foc si flacari, reiau la nesfarsit traseul sufletului meu, lasand in urma o harta formata din scrum. Caram dupa mine cenusa, iar in nari simteam miros de fum. Il stingeam din nou si din nou cu lacrimi si incercam sa ma agat de cea mai infima urma de speranta.

Nu mi-am mai luat tratamentul, nu I-am mai vazut sensul, si totusi, analizele imi ieseau bine. Parca, soarta se juca cu mine, cand nu-mi mai doream sa traiesc, imi oferea viata. Ce sa fac cu viata cand nu-mi mai trebuie?

Casnicia mea a fost, spre sfarsit, mai rea decat cancerul insusi, si cel mai tare cand am ajuns la deznodamantul ei, ma dureau clipele frumoase, care au fost candva.

Cum poti sa iubesti si, ulterior, sa produci atat de multa durere?

Am inceput sa ma scutur de scrum, si sa scriu, din nou, sincer, despre mine, din care si altii pot lua franturi, pentru a-si construi propriul colac salvator.

Ma gandesc ce se afla la portile sufletului meu si cand le voi deschide din nou, si acesta este un inceput, inceputul sfarsitului.

Acum 7 ani am spus impreuna ” Da”, iar  intr-o zi de 13, am spus impreuna ” Nu”.

Inca doare, dar zilnic, durerea devine mai mica, iar eu invat, alaturi de cei dragi, sa o elimin si, poate, intr-o zi, sa o inlocuiesc.

Am multa iubire de dat, si momentan, o impart in cote egale, familiei si prietenilor mei.

Suflet, ce se afla la portile tale?

Cea mai frumoasa serbare din viata mea

nelu

Sa tot fi avut vreo 21 de ani, tanara, creativa, zapacita, cam aceeasi situatie ca si cea actuala, doar ca acum sunt un pic mai tanara. ( Am omis sa adaug si ironica )

Am avut intotdeauna rolul principal la serbari, cred ca imi placea sa joc teatru, la propriu, caci la figurat nu prea ma pricep. Am fost Craiasa Zapezii, Alba ca Zapada, Abecedarul si sotia lui N.

Diferenta este ca pentru toate celelalte roluri am repetat in prealabil, pana mi-au iesit impecabil. Pentru rolul de sotie, nu prea a fost timp de repetitie, mi s-a propus pe neasteptate, nu am excelat si am mai incercat o data, dar asta este alta poveste.

In schimb, la serbarea-nunta m-am distrat copios, am dansat de ma dureau talpile, emotiile au fost inexistente, a fost o serbare ireal de frumoasa in comparatie cu evenimentele care s-au desfasurat dupa caderea cortinei.

N. mi s-a parut la fel de inconstient si degajat ca si mine, aflat si el in rolul nepotrivit. Pe undeva ne completam, cred. Cel putin am facut fata cu brio rolurilor principale. Nici nu a trebuit sa facem mare lucru, doar sa dansam, sa zambim, sa ne pupam si sa ne imbracam in print si printesa.

Cred ca l-am iubit, sunt atat de multi ani incat nici nu-mi mai amintesc. Nu a fost o dragoste mistuitoare, ci mai degraba una adolescentina, aflata la pragul maturitatii.

Mi-as fi dorit sa mai cresc, sa mai fiu o Scarlett O’Hara, o Emilie Floge, o Elizabeth Bennet, sa experimentez, sa ma bucur de libertate, sa plantez dorinte, sa le irig cu sperante, sa le ajut sa creasca, sa gresesc, sa privesc catre noi orizonturi, nu doar imaginative.

Nu stiam sa fiu decat copilul parintilor mei, o studenta silitoare, o prietena carismatica, sociabila si invatam sa fiu iubita lui N. Inca invatam.

Am ramas insarcinata in anul doi de facultate si in toata naivitatea mea, am stiut ca eu aleg sa fiu mama. In luarea deciziei respective am fost doar eu. Am mai avut o a doua sansa dupa 8 ani, si acum sunt mandra mama de 2. I-am cam ras Bestiei in nas, cand la 35 de ani am predat si ovarele.

Cum era de asteptat, organizatori la nunta noastra, nu am fost noi. Ce instructor de dans, ghirlande de flori, decoruri feerice ? Nu am avut nimic al nostru, nici macar dansul mirilor.

Imi amintesc ca ne-am pus problema dansului, nu stiam niciunul sa dansam populara si vreo cateva seri la rand am incins hora in sufragerie cu vecina de langa noi, mare dansatoare, si cu mama.

Ne-am descurcat la serbare, pe mine m-a ajutat lungimea rochiei, pe N. simtul umorului.

DA-ul a fost spus de amandoi, cat sa ne ajunga cinci ani. Dupa cinci ani, recunosc, mi-am dat seama ca nu doar nunta, ci si casnicia ne-a fost o serbare, de data aceasta regizata de noi, fiecare cu scenariu propriu, nereusind nicicum sa ne impartim rolurile corespunzator.

SURSA FOTO: PINTEREST

Platforma oamenilor fericiti

SAD

Deschid facebook-ul de multe ori pe zi, prea multe, si mi se deruleaza rapid farfurii cu meniuri alese, homari intinsi pe pat de salata verde, scoici scallop cu sos de unt, sampanii scumpe in frapiere, cadre feerice din destinatii exotice, familii perfecte a caror viata pare desprinsa din cele mai bune filme de dragoste.

Toata lumea imbratiseaza positive thinking, fara exceptie, inclusiv cei care mai adauga un partikip la concursurile cu iPhone sau un Amin la continuarea lantului prieteniei.

Reprezentantele sexului frumos primesc buchete imense de flori de la anonimi, lasate  pe capota masinilor scumpe, iar ele le imortalizeaza rapid si le multumesc expeditorului intr-un selfie cu buzele rasfirate ca un cauciuc explodat, alaturandu-se rictusului unei infirmitati la moda, cum spunea Sadoveanu. Cum care Sadoveanu? Cel care a primit toate like-urile copilariei mele.

Unii m-ar numi frustrata, iar eu sunt perfect de acord.

Oameni buni, sunt om frustrat! Conform Dex, frustrat ,-a= lipsit de un drept al sau, pagubit.

Ce-mi lipseste mie? Dreptul de a adera la platforma oamenilor reali, care se confrunta cu probleme si le accepta, prin acceptare nereferindu-ma nicidecum la resemnare, ci la deschidere in fata suferintei. Resemnarea e fuga, fuga catre platforma vecinilor fericiti. Acolo problemele sunt inexistente, leopardul sta bine inchis, iar gardul e vopsit in cele mai vii culori.

Eu am ales sa defilez de multe ori cu leopardul meu, care uneori a devenit ditamai elefantul. Am fost deseori persoana non grata, dar in patratelul meu, m-am simtit reala.

Am 36 de ani si in toate lanurile astea de fericire, am aparut eu, cu parcela mea secetoasa. Am fost bolnava, am ramas fara job, am facut copii si i-am crescut singura, fara bone filipineze. Mi-am pus diplomele in cui si-am adunat frustrari.

Asa-i in viata reala. oamenii nu sunt mereu roz, oamenii mai sunt si gri de suparare, si rosii de furie si uneori, sunt roz de fericire.

Am zile in care viata imi pare un non-sens si zile in care ma trezesc razand. Normal ca le prefer pe cele din urma, dar fara cele triste m-as plictisi teribil si tot la nefericire as ajunge. Tot ce e prea prea aduce de fapt nefericire.

Mie imi place sa stau in balanta, sa incerc s-o inclin spre partea fericita, dar cel mai mult imi place sa fiu reala.

Stie cineva vreun link catre platforma oamenilor reali?

Sursa foto: Pinterest

Taramul oilor

bou

A fost odata ca niciodata un taram al oilor. Un taram limitat, ca si ele, cu pajisti batatorite de la mersul lor agale, in turma. Toate se numeau Dolly si erau marcate cu numere.

Ele rumegau placide intreaga zi, fara un alt scop in viata, fara asteptari, dorinte sau griji.

Viata le era ca un cerc, cu lins de sare, pofta de mancare, umblet si somn. Dar, printre ele se afla una deosebita, cu veleitati de zana. Pastea doar iarba proaspata, atinsa de roua, bea doar apa rece de parau si refuza, adesea, sarea.

Se simtea neinteleasa, foarte diferita de suratele ei si isi dorea cu ardoare macar o mica portie de zahar.

Auzise ca ar exista taramuri cu masini, case si barbati de zahar si statea adesea retrasa, cautand o cale de evadare din turma.

Pentru ca zilele ii erau lungi, si traiul devenise insuportabil, intr-o zi a decis sa faca un compromis, casatorindu-se cu un porc.

Nu, nu era un porc zburator, ci un porc obisnuit, care, desi grohaia in exterior, ei ii arata toata dragostea si sustinerea din lume.

Dragostea nu o incalzea pe zanuta noastra, dorindu-si sa schimbe cocina cu un castel de zahar, cu decoratiuni de zahar ars, ornamente spectaculoase care sa-i taie respiratia, cu  valeti care sa-i serveasca ambrozie cereasca, cu servitoare care sa-i ingrijeasca blana stralucitoare si cu un barbat care sa o venereze.

Porcul era pentru ea doar rampa de lansare, pentru ca linistea din cocina si mediul mai restrans  ii permiteau sa incerce sa-si depaseasca conditia de oaie.

A luat lectii de dictie, a inceput sa citeasca si sa invete limba barbatilor de zahar.

Era dispusa sa ofere cate putin cat mai multor barbati. Se vindea prin cuvinte dulci, disponibilitate, fiind mereu acolo, gata sa asculte, sa inteleaga, sa pozeze in oaia perfecta, pana in ziua cand ar putea parasi cocina, cu tot cu porc, luand cu ea doar mirosul greu de excremente, pe care nu l-ar mai fi putut camufla, odata instalata in castel.

A ratat mii de ocazii, pentru ca mirosul intepator al sufletului ei nu a incetat sa iasa la iveala, ori de cate ori simtea ca reusita-i poarta numele.

S-a simtit, astfel, condamnata sa ramana cu un porc care nu ar fi putut niciodata sa o ridice pe culmi nebanuite, cu care sa poata bea impreuna din cupa fericirii, dar a decis sa bea pe furis din troaca sperantei, care sa o poarte macar cu gandul in patul barbatului de zahar.

 

* Aceasta este o parodie si trebuie tratata ca atare

Sursa foto: Pinterest

 

 

 

 

 

Draga Mos Craciun

mos craciun

De la ultima ta vizita, am tot considerat ca mi-ai facut o mare nedreptate.

Poate ca nu mi-as fi dorit sa-mi aduci nimic, dar cu siguranta nu mi-as fi dorit sa-mi iei.

Asa am crezut o buna bucata de timp, motiv pentru care anul acesta m-am hotarat cu greu sa-ti scriu, considerand ca intre noi nu va putea exista niciodata vreo reconciliere.

Te-am urat, Mosule! Te-am urat pentru ca altora le-ai lasat saci intregi de cadouri nepretuite, iar mie mi-ai luat din sanatate, din liniste, din vise.

In timp ce mi se subrezea sanatatea, inima, sau ce-mi mai ramasese din ea, dantuia cu fantomele viselor intr-o stransa inlantuire, iar faptul ca nu-mi doream sa renunt la ele, imi biciuia sufletul crunt.

Te-am urat de fiecare data cand ma uitam in oglinda si ma scufundam in haul creat de gandurile mele, ganduri sumbre izvorate dintr-o mare neincredere, rezultat al fizicului meu zdrentuit.

Te-am urat pentru ca de multe ori, eram insuportabila, dorindu-mi sa-i inlaturi pe cei dragi, prin gesturi si cuvinte dure, pentru ca ma consideram nedemna de iubire.

Cu cat mi se daruia mai multa, cu atat mai tare imi doream sa o indepartez, sa-i tai lastarii si crengile, sa o alung definitiv.

Mai tii minte anul cand mi-ai luat-o pe mama, cat de nadajduita am fost atunci? Cand nu-mi doream decat sa dorm de Craciun, sa ma scufund intr-un somn lung de 3 zile, in care sa nu simt nici durere, nici singuratate, nici amaraciune, ci doar o falsa euforie, in care sa pot retrai bucuria sarbatorilor intregita?

Da, anul acela m-ai injumtatatit, si nu am permis nimanui sa mai cladeasca in jurul meu, caci ceea ce-mi oferea ea era de neinlocuit.

Ani de zile te-am urat si ani de zile m-am simtit abandonata intr-o uitare istovitoare, scaldandu-ma intr-o nevroza care ma mistuia, tinundu-ma conectata in permanenta la realitatea crunta, tesandu-mi in minte ganduri anxioase si mii de temeri.

Nu mi-am dorit sa te indepartez doar pe tine, ci si pe cei dragi, dar cu cat incercam mai mult, prezentand un nimicitor arsenal de cele mai intunecate defecte, cu atat mai mult imi  umpleau ghipsul ce-mi imbraca sufletul fracturat, cu incurajari, lasandu-mi amintire un mulaj al suferintelor mele, scaldat in iubire.

Ieri ai dat buzna si mi-ai umplut casa de prieteni, facandu-ma sa cred, ca substratul meu bun, e unul usor de citit, ca ceea ce am de oferit imi inabusa minusurile, si ca, de cele mai multe ori, dragostea e de ajuns, caci ea indelung rabda, toate le sufera, toate le crede. toate le nadajduieste si…te-am iertat.

Am inteles ca in fiecare an m-ai vizitat, dar ca usa mea era ferecata cu lanturi grele de deznadezje.  Am inteles ca mi-ai lasat de fiecare data rauri intregi de iubire care sa-si croiasca drum  pe sub usa si sa-mi irige desertul arid al vietii mele.

Iarta-ma, Mosule! Promit ca anul acesta ma apuc de construit din nou, si ca la anul, te astept cu usa si inima larg deschise.

Foto: Pinterest

 

Sa ai curajul sa fii diferit!

diferit

Strada incepe sa se dezmorteasca, iar eu strabat zilnic acelasi traseu si vad aceeasi oameni, nimic diferit.

Oameni trasi la indigo, cu sentimente si credinte nascute din acelasi sablon, trupuri colivie care tin captive suflete si minti, fara a le permite sa se dezvolte liber.

Inainteaza in ritmuri diferite catre destinatii diferite si totusi ghidati de acelasi spirit de turma, care-i reuneste la final.

Vulnerabilitatea este un semn de slabiciune, de aceea si-o ascund prin cotloane de suflet, lasand la suprafata, doar ceea ce le subliniaza puterea, atat de subreda, la interior.

E mai usor sa pari indiferent, sa schiteze zambete false, sa imbraci povesti aparent fericite, tinand bine in frau povestea din spatele povestilor.

Traim intr-o lume de oameni falsi, ghidati eronat catre un podium al invingatorilor prin avutie, nu, nu spirituala, ci materiala. Posedam bunuri si de fapt, nu posedam nimic, nici macar pe noi insine.

Nu ne dam voie sa fim noi, cu slabiciuni, cu lacrimi, cu dorinte. Sa fim diferiti, sa defilam cu sinceritate, sa afisam realitati inerente. Ascundem boli trupesti sau sufletesti, luam din cui masca fericirii si alergam catre succes, un succes inchipuit, pe care nu-l putem atinge niciodata.

Succesul apare atunci cand ne dam mastile jos si devenim asumati, cand ne acceptam minusurile si incercam sa le vindecam, cand incepem sa ne iubim asa cum suntem de fapt, diferiti.

Mi-am tarat cu greu sentimentele si credintele afara din sablon, si-am inceput sa le asez din ce in ce mai mult pe tava, franturi ale sufletului meu, din care ceilalti sa poata alege pentru a-si hrani curajul, curajul de care au nevoie sa fie diferiti, sa fie ei insusi, cu minusuri, cu plusuri, cu bucurii si tristeti.

Nu am fast niciodata perfecta, nici nu-mi doresc, imi doresc sa fiu eu insami, defecta, dar sincera, sinceritate care sa-mi hraneasca sufletul cu liniste si sa-l goleasca de toate neajunsurile.

Ma numesc Elena, sunt fiica, mama, sotie, fosta pacienta de cancer, posesoare ale majoritatii caracteristicilor sindromului obsesiv compulsiv, impulsiva, incapatanata, uneori prea mandra, dar mai ales sunt eu, cu un bagaj care-mi contureaza harta sufletului in linii diferite.

Tu cum esti, de fapt?

 

Prietena mea geniala

20429740_1217271968418120_5851056334664724761_n

Imi urmarea pasii nerabdatori ce parcurgeau sala-n lung si-n lat, in prima zi de liceu. Am dat intodeauna dovada de o nerabdare puerila, asemanatoare cu cea care insoteste  un copil la deschiderea unui cadou. Ea insa, detine toata rabdarea din lume si inca un gram.

M-a abordat cu simplitate si naturalete calda, iar ziua aceea a marcat inceputul unei lungi prietenii, cu hohote candide, strangeri de mana, emotii adolescentine, incredere mutuala si intreg arsenalul de lacrimi, de la cele fierbinti de fercirie pana la cele reci si pustiitoare de tristete.

Crina este o parada de ambitie,  inteligenta si bunatate. A promis dintotdeauna sa devina femeia stralucitoare care este astazi, iar eu nu am incetat niciodata sa cred in ea. Sunt mandra de tot ceea ce este, de iscusinta cu care isi exercita profesia, de perseverenta de care a dat dovada pentru a-si atinge scopul, de increderea in propriile-i forte, de grija vadita si iubirea pe care o manifesta fata de mama ei, de tactul, respectul si increderea care stau la baza casniciei ei, de eleganta cu care stie sa asculte, de sfaturile pertinente pe care nu a incetat sa mi le ofere, de hotararea prin care ia decizii, de atitudinea pe care o manifesta in fata incercarilor vietii, toate acestea facand-o o femeie de neoprit.

La aflarea diagnosticului meu, vocea ei de la celalalt capat al firului mi-a indus sentimentul de acasa, de caldura si siguranta si lacrimile mi-au inundat ochii, caci am stiut ca-mi va fi sprijin necontenit.

Au trecut de atunci cinci luni, cinci luni de chimioterapie si drumuri nesfarsite la spital. M-a insotit la medici, m-a mangaiat cand am clacat in biroul ei, cand  desi era in timpul programului, a inchis usa si si-a facut timp doar pentru mine, a stiut intotdeauna ca voi invinge boala si ca voi trai, chiar si atunci cand eu eram ingrozita de un sfarsit fatidic.

M-a ajutat sa ajung la cei mai buni medici din Europa si nu numai, m-a alintat si m-a coplesit cu atentii pe tot parcursul tratamentului, mi-a alimentat constant forta cu care sa pot lupta.

Crina nu m-a lasat sa mor si pentru a-mi aminti asta in fiecare zi, mi-a daruit de ziua mea un lant cu un pandantiv pe care scrie ” traiesc „, un simbol al iubirii pe care mi-o poarta, al increderii pe care o are in reusita mea.

Iar eu stiu ca traiesc si datorita ei si nu doar pentru asta o iubesc ca pe sora mea, sora pe care Dumnezeu mi-a daruit-o in prima zi de liceu.

– Te iubesc, om minunat!

 

 

10 lucruri pe care sa nu i le spui unui bolnav de cancer

18767808_1188709071274410_5954156521276037108_n

1.  ” Cel putin, l-ai prins devreme.” Aceasta remarca e asemanatoare cu intrebarea ” Ce stadiu are boala? Intrebare la care mi-as dori de multe ori sa raspund: ” Stadiul in care te simti ca naiba.” Orice tip de cancer implica o schimbare drastica a vietii, cum ar fi chimioterapie, operatie si radioterapie. Cu siguranta ca exista scenarii mai dramatice, dar orice persoana diagnosticata si-ar fi dorit, mai mult ca sigur, sa-l descopere mai devreme. As intreba, deci: ” Cat de devreme este devreme? „

2.” Cum ai primit vestea?” Nu exista o varianta standard de a primi vestea, la fel cum nu exista cuvinte care sa descrie exact ceea ce simti in acele momente. Daca imi tot adresezi intrebarea asta, ma faci sa privesc in trecut, cand de fapt eu imi doresc sa privesc increzatoare spre viitor.

3. ” Ti-e frica ?” Ce intrebare e asta? Normal ca mi-e frica. Am primit un diagnostic care ingrozeste pe toata lumea. Dar incerc sa fiu curajoasa, optimista si sa lupt cu toate armele.

4. ” Cati ani ai? ” Exista varsta optima pentru boala sau moarte? Sa fie clar: cancerul de san poate lovi pe oricine, femei tinere sau in varsta, femei grase sau slabe, femei scunde sau inalte. Nimeni, absolut nimeni  nu a capatat vreo imunitate nebanuita la cancer.

5. ” Cred ca e groaznic pentru tine. ” Sincer, chiar mi s-a spus asta! Chiar mai rau, cineva mi-a spus: ” Adevarul e ca este groaznic sa mori de cancer. ” Nu am stiut daca sa plang sau sa rad. Cu sau fara cancer, viata este un privilegiu. Au fost momente in aceasta perioada, cu mult mai intense si fericite decat cele de dinainte de cancer. Mai bine vorbim despre faptul ca viata mea va fi cu mult mai frumoasa si mai plina decat cea a nemuritorilor. Si dupa, hai sa mergem sa-mi aleg hainele care sa se potriveasca cu noii mei sani!

6. ” Ai incercat tratamentul naturist de care ti-am vorbit?” Oricine, de la vechi cunostinte pana la curier, stie un tratament miraculos. Daca ai avut cancer de san si ai incercat ceva care a functionat, as fi recunoscatoare sa-l impartasesti cu mine. In rest, prefer sa-mi ascult doctorul si instinctele. Nu ma intelege gresit, unele sugestii sunt interesante, dar mi-ar fi imposibil sa testez toate tratamentele de care am auzit. In plus, imi da sentimentul ca nu fac suficient.

7. ” Cara Delevigne arata atat de bine cheala.” Da, frumusetea nu tine de criterii stricte. Am incercat pe tot parcursul chimioterapiei sa fac diverse combinatii vestimentare care sa-mi permita sa ma simt cat mai bine in pielea mea. Am optat in mare parte pentru stilul boho chic, la care am putut asorta cu usurinta turbane si esarfe colorate. Insa, Cara are o intreaga echipa care se ocupa de look-ul ei. Eu am un aparat de ras si o boala care-mi ameninta viata. Daca consideri ca-mi sta atat de bine cheala, incearca si tu!  What are friends for, huh?

8. ” Totul va fi bine! ” Bolnavii de cancer urasc cliseele. Nu ai de unde sa stii ca  ” totul va fi bine” , poti doar spera.

9. ” Cum ne simtim astazi ?” Evita sa ma tratezi ca pe un copil si nu-mi accentua sentimentul de neputinta. Cancerul nu mi-a diminuat capacitatea mentala.

10. „…” Sa nu spui nimic este cel mai rau lucru pe care il poti face. Nu te agata de scuze patetice cum ca nu ai fi avut timp sau ai considerat ca sunt coplesita de mesajele si telefoanele pe care le primesc zilnic. Mai bine fii sincer si recunoaste ca nu stii ce sa-mi spui. Intreaba-ma cum ma poti ajuta si incearca sa fii acolo cand am nevoie de tine.

Destinatie gresita

rightwrong.jpg

La Cluj am fost cu tata. Doar noi, tata si fiica, cum nu mai fusesem de multi, foarte multi ani. Destinul ne-a purtat catre o mini excursie impreuna,  nu una cum ar fi trebuit sa fie, una inundata cu lacrimi si durere.

Am dormit ca doi adulti, in paturi separate, oarecum stingheri. Impropriu spus, am dormit, caci noaptea ne-a fost presarata de griji si ore lungi de nesomn. Aveam o lista lunga cu de ce-uri, pe care mi le tot adresam, lista la care am renuntat in timp si pe care am inlocuit-o cu una plina de vise, dorinte, oameni pe care i-am iertat si multa iubire.

Am asteptat impreuna la doctor, eu traversand holul lung de nenumarate ori, cu mintea plina de neliniste.

Am intrat singura, doctorul m-a controlat si mi-a spus sa vina si tata. Din acel moment am cazut intr-o genune insondabila in care alunecam si mai mult la fiecare cuvant pronuntat. Cautam cu disperare sa ma salvez, in timp ce pe retina mi se derulau cu repeziciune secvente din filmul vietii mele.

Oftatul prelung al tatalui meu incerca in van sa nu se transforme in suspin. Ne-a unit pentru a doua oara neputinta in fata unei sorti potrivnice. Viata nu ar trebui sa fie un vertij ametitor, ci un carusel lent, plin de culoare, un joc succesiv de emotii, sinceritate, iubire, impacare, credinta, liniste, intelegere si iertare.

Doctorul mi-a recomadat biopsia si computer-ul tomograf pentru eliminarea unor determinari secundare. Cu sufletele dezbracate de orice urma de liniste, ne-am indreptat amandoi spre o noua clinica, unde urma sa aflu pentru prima data ceva palpabil.

Mi-am intins mana pentru injectarea substantei de contrast, nestiind atunci ca strapungerea venelor va deveni in viitor, un lucru firesc, parte a unei realitati ineluctabile.

La scurt timp a venit si rezultatul: fara determinari secundare toraco-abdomino-pelvine detectabile CT. Plimbam rezulatul de la unul la altul inainte de a intra la un nou medic radiolog. L-am auzit pe tata, spunand:

-Stii cat de frica mi-a fost sa nu ai metastaze?

Cu rezultatul in mana, istovita, victima a unei ingrijorari permanente, am avut pentru prima data un dialog clar cu un medic care si-a alocat timpul necesar pentru a linisti un bolnav de cancer aflat la inceput de drum.

Mi-a spus ca voi avea un an greu, ca rolul psihicului este mai important decat medicatia in sine, m-a indemnat sa-mi dau voie sa plang la inceput, dar sa-mi gasesc forta necesara sa lupt, pentru ca viata mea va fi mai plina si mai buna ca niciodata.

I-am urmat sfatul si pentru prima data, mi-am urlat disperarea in bratele tatalui meu, in masina. Am plans pana la epuizare si am apreciat ca desi lui ii era infint mai greu sa-si stie copilul bolnav, nu a varsat o lacrima in fata mea. Mangaierile lui au facut cat o mie de cuvinte, caci sufletele nostre strivite au rezonat intr-o intimitate emotionala de nedescris.

Noaptea l-am rugat sa uneasca paturile si-am devenit din nou copil, copilul protejat de bratele si iubirea neconditionata ale unicului  parinte.

Ultima zi in Cluj a fost ziua decisiva. Biopsia deschisa urma sa-mi ghideze pasii catre drumul anevoios pe care il aveam de parcurs.

Am intrat in sala de operatie. Frigul si frica imi inghetasera sangele in vene si pentru cateva secunde am uitat cum sa respir. Un tip, cam de seama mea, imi explica calm in timp ce imi mangaia fata si-mi stergea raurile de lacrimi, ce urma sa mi se intampla.

M-a intrebat cum ma cheama si cati ani am si mi-a spus:

-Elena, tu trebuia sa fii la Untold, nu aici!

Si-am adormit.

 

Foto: Pinterest

ONE LOVE, ONE BLOOD

bd298d9ce90ea0715c555dab8c26dd24

This post is about him, the one who saved me for so many times. I have decided to write it in English, as my husband has a different nationality.

I met him after my mother died, when my heart was broken. He grabbed pieces of it and started to put them back together with his tenderness, love and care. I have never met that kind of love before. He took my hand and we set foot on a magical land, far away from all the cruelty and suffering. His touches were soft, his kisses were consuming, full of hunger and the look in his eyes, full of passion. He has blue eyes, perfect, cloudless sky blue.

His back is firm, his shoulders wide, he looks strong but he is one of the most sensitive person I’ve met. He knew I was disturbed, but he took me like this, under his wings and tried constantly to fix me.

We’ve spent hundreds of evenings, just the two of us, in narrow rooms, beautiful music and embracements. I like, even now, to rest my head on his chest and dream of better days.

He is intelligent, funny and supportive and most of all, he is mine. He is part of me and he never let go of my hand, on the hardest of my times.

Once we were coming back home after chemotherapy, and I had to tell him:

– If something ever happens to me, I want you to know that I loved you the most.

He said it won’t and that we will grow old together, that this is our fight and I am not alone. And I believed him.

He is the one that once made me feel completely alive and my heart full of fire, and even if we were many times broken, I know that he will make me feel like that again. We have our own desires, dreams and even song.

Is is getting better or do you feel the same?

I know it will…