Cea mai frumoasa serbare din viata mea

nelu

Sa tot fi avut vreo 21 de ani, tanara, creativa, zapacita, cam aceeasi situatie ca si cea actuala, doar ca acum sunt un pic mai tanara. ( Am omis sa adaug si ironica )

Am avut intotdeauna rolul principal la serbari, cred ca imi placea sa joc teatru, la propriu, caci la figurat nu prea ma pricep. Am fost Craiasa Zapezii, Alba ca Zapada, Abecedarul si sotia lui N.

Diferenta este ca pentru toate celelalte roluri am repetat in prealabil, pana mi-au iesit impecabil. Pentru rolul de sotie, nu prea a fost timp de repetitie, mi s-a propus pe neasteptate, nu am excelat si am mai incercat o data, dar asta este alta poveste.

In schimb, la serbarea-nunta m-am distrat copios, am dansat de ma dureau talpile, emotiile au fost inexistente, a fost o serbare ireal de frumoasa in comparatie cu evenimentele care s-au desfasurat dupa caderea cortinei.

N. mi s-a parut la fel de inconstient si degajat ca si mine, aflat si el in rolul nepotrivit. Pe undeva ne completam, cred. Cel putin am facut fata cu brio rolurilor principale. Nici nu a trebuit sa facem mare lucru, doar sa dansam, sa zambim, sa ne pupam si sa ne imbracam in print si printesa.

Cred ca l-am iubit, sunt atat de multi ani incat nici nu-mi mai amintesc. Nu a fost o dragoste mistuitoare, ci mai degraba una adolescentina, aflata la pragul maturitatii.

Mi-as fi dorit sa mai cresc, sa mai fiu o Scarlett O’Hara, o Emilie Floge, o Elizabeth Bennet, sa experimentez, sa ma bucur de libertate, sa plantez dorinte, sa le irig cu sperante, sa le ajut sa creasca, sa gresesc, sa privesc catre noi orizonturi, nu doar imaginative.

Nu stiam sa fiu decat copilul parintilor mei, o studenta silitoare, o prietena carismatica, sociabila si invatam sa fiu iubita lui N. Inca invatam.

Am ramas insarcinata in anul doi de facultate si in toata naivitatea mea, am stiut ca eu aleg sa fiu mama. In luarea deciziei respective am fost doar eu. Am mai avut o a doua sansa dupa 8 ani, si acum sunt mandra mama de 2. I-am cam ras Bestiei in nas, cand la 35 de ani am predat si ovarele.

Cum era de asteptat, organizatori la nunta noastra, nu am fost noi. Ce instructor de dans, ghirlande de flori, decoruri feerice ? Nu am avut nimic al nostru, nici macar dansul mirilor.

Imi amintesc ca ne-am pus problema dansului, nu stiam niciunul sa dansam populara si vreo cateva seri la rand am incins hora in sufragerie cu vecina de langa noi, mare dansatoare, si cu mama.

Ne-am descurcat la serbare, pe mine m-a ajutat lungimea rochiei, pe N. simtul umorului.

DA-ul a fost spus de amandoi, cat sa ne ajunga cinci ani. Dupa cinci ani, recunosc, mi-am dat seama ca nu doar nunta, ci si casnicia ne-a fost o serbare, de data aceasta regizata de noi, fiecare cu scenariu propriu, nereusind nicicum sa ne impartim rolurile corespunzator.

SURSA FOTO: PINTEREST

Platforma oamenilor fericiti

SAD

Deschid facebook-ul de multe ori pe zi, prea multe, si mi se deruleaza rapid farfurii cu meniuri alese, homari intinsi pe pat de salata verde, scoici scallop cu sos de unt, sampanii scumpe in frapiere, cadre feerice din destinatii exotice, familii perfecte a caror viata pare desprinsa din cele mai bune filme de dragoste.

Toata lumea imbratiseaza positive thinking, fara exceptie, inclusiv cei care mai adauga un partikip la concursurile cu iPhone sau un Amin la continuarea lantului prieteniei.

Reprezentantele sexului frumos primesc buchete imense de flori de la anonimi, lasate  pe capota masinilor scumpe, iar ele le imortalizeaza rapid si le multumesc expeditorului intr-un selfie cu buzele rasfirate ca un cauciuc explodat, alaturandu-se rictusului unei infirmitati la moda, cum spunea Sadoveanu. Cum care Sadoveanu? Cel care a primit toate like-urile copilariei mele.

Unii m-ar numi frustrata, iar eu sunt perfect de acord.

Oameni buni, sunt om frustrat! Conform Dex, frustrat ,-a= lipsit de un drept al sau, pagubit.

Ce-mi lipseste mie? Dreptul de a adera la platforma oamenilor reali, care se confrunta cu probleme si le accepta, prin acceptare nereferindu-ma nicidecum la resemnare, ci la deschidere in fata suferintei. Resemnarea e fuga, fuga catre platforma vecinilor fericiti. Acolo problemele sunt inexistente, leopardul sta bine inchis, iar gardul e vopsit in cele mai vii culori.

Eu am ales sa defilez de multe ori cu leopardul meu, care uneori a devenit ditamai elefantul. Am fost deseori persoana non grata, dar in patratelul meu, m-am simtit reala.

Am 36 de ani si in toate lanurile astea de fericire, am aparut eu, cu parcela mea secetoasa. Am fost bolnava, am ramas fara job, am facut copii si i-am crescut singura, fara bone filipineze. Mi-am pus diplomele in cui si-am adunat frustrari.

Asa-i in viata reala. oamenii nu sunt mereu roz, oamenii mai sunt si gri de suparare, si rosii de furie si uneori, sunt roz de fericire.

Am zile in care viata imi pare un non-sens si zile in care ma trezesc razand. Normal ca le prefer pe cele din urma, dar fara cele triste m-as plictisi teribil si tot la nefericire as ajunge. Tot ce e prea prea aduce de fapt nefericire.

Mie imi place sa stau in balanta, sa incerc s-o inclin spre partea fericita, dar cel mai mult imi place sa fiu reala.

Stie cineva vreun link catre platforma oamenilor reali?

Sursa foto: Pinterest

Ziua in care am murit si am reinviat

renastere

O lumina calda patrundea prin geamul intredeschis, formand un culoar portocaliu in care dantuiau milioane de particule de praf, iar eu imi doream sa devin una cu ele, sa plutesc intr-o neuitare deplina, in care durerea sa devina perisabila.

Culesesem din viata crunte lovituri si simteam cum mi se scurge seva inainte sa-mi descopar esenta. Aveam 35 de ani si eram cocosata de greutatea destinului ciunt. Eram infirma fizic si sufleteste si ma oglindeam in cioburile unei realitati diforme.

Ma cuprinsese un frig care-mi ingheta oasele, invaluindu-ma intr-o liniste care ma paraliza, devenind confortabila, ca o trecere suava catre lumea de dincolo, un refugiu in care sufletul meu ar putea primi a doua sansa, iar de corp m-as fi debarasat, ca de o carcasa ostoita si inutila.

Imi era foarte greu sa ma misc, dar si mai greu imi era sa ma privesc intr-un trup care nu-mi apartinea, vlaguit si lipsit de viata, in care nici sufletul nu-si gasea lacasul, orbecaind disperat printre vintre, accetuand senzatia de gol.

Intodeauna mi-am dorit sa cunosc adevarul pana-n panzele albe. El mi-a fost combustibil inepuizabil de-a lungul drumului pe care l-am parcurs cu Bestia, dar in ziua aceea nu mi-am dorit sa stiu unde mi-au ingropat vechiul trup, pentru ca m-as fi intors la el in permanenta, incercand o resuscitare continua si zadarnica.

-NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

Cu acest gand chinuitor cadeam din nou in agonie, pe care mi-o doream mai mult decat scurtele perioade de constienta, care ma biciuiau ca pe un ogar costeliv si muribund.

Ajunsesem la capat de drum, epuizata, posesoare a unei ultime suflari, care m-ar fi putut propulsa dincolo…si totusi, DINCOLO,  a fost tot AICI, un AICI caruia i-am adus slefuri de diamant, asimetrice, dar de o frumusete orbitoare, prin intermediul experientelor abrazive pe care nu mi le-am dorit, dar pe care Bestia mi le-a oferit, fara mila.

Am inchis strans ochii, ca si cum mi-as fi putut decide destinul, chiar atunci in ziua mortii mele.

Imaginea copiilor mei ma tragea cu o forta de nestavilit, cladita din iubirea lor neintinata pentru o mama de care aveau atat de multa nevoie.

Aveau nevoie sa fie bine.

– Mami, esti cea mai frumoasa din toate tarile!

Aceasta propozitie m-a agatat ca un carlig, tarandu-ma afara din abis si lasandu-ma lesinata la marginea lui, golita de dorinta.

Aceea a fost, de fapt, prima zi din viata mea, ziua care m-a aruncat in nemurirea si nemarginirea sufletului, in care eu am invatat sa fiu mama copiilor mei, sau, mai bine spus, copiii mei m-au invatat sa le fiu mama, prin plantarea dorintei de viata, pe care am irigat-o deseori cu lacrimi de bucurie si a crescut din ce in ce mai mare si mai puternica

Odata cu ea, am crescut si eu, dar, mai ales, mi-a crescut inima, de la iubirea pe care am invatat sa o daruiesc, de la iertarea pe care am invatat sa o acord, de la speranta pe care am invatat sa o sadesc, la randu-mi, in sufletele celor din jurul meu.

Niciodata nu voi mai fi ce am fost, pentru ca imi place mult prea mult ceea ce sunt acum.

A trebuit sa mor, sa-mi ingrop nesiguranta, neincrederea, neacceptarea, neiubirea, ca sa invat sa traiesc autentic orice clipa a existentei mele.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST SI E MINUNAT!

 

 

 

 

Prietenia intre o ea si un el

Cosmin.jpgCopil fiind, am tanjit mereu dupa un frate sau o sora, si mi-am dojenit adeseori mama pentru ca nu mi i-a oferit.

Sunt o persoana empatica, iar atunci cand stii sa-mi ajungi la suflet, ramai acolo pentru totdeauna.

La fel s-a intamplat si cu prietenul meu Cosmin, pe care il consider ca pe fratele mai mic pe care mi l-am dorit mereu.

Pe Cosmin il cunosc de cand avea 11 ani, fiind fratele colegei mele de banca din liceu. De-a lungul timpului am creat o stransa relatie de prietenie, in care nu ne-am dezamagit niciodata.

Astazi este ziua lui. Cosmin implineste 29 de ani si sunt foarte mandra de el. S-a transformat intr-un barbat interesant si matur. Are un aspect misterios si ingrijit, este inteligent si isi croieste drum prin viata, bazandu-se pe niste principii sanatoase, reusind sa-si pastreze echilibrul in fata provocarilor mundane, tinandu-se la distanta de artificialitatea societatii actuale.

Atunci cand mi-a fost cel mai greu, el a fost acolo, cu tolba plina de incurajari si sperante, si stiu ca nu a fost doar martor la suferinta mea, ci a suferit alaturi de mine.

Este unul dintre oamenii care ma cunoaste cel mai bine, imi simte din voce apasarile sufletului si vine in intampinarea lor, chiar si atunci cand nu-i cer asta.

Prietenia noastra este o carte despre sinceritate, intelegere, respect si incredere, pe care o scriem amandoi, rasfoindu-i paginile in cautarea zecilor de amintiri frumoase si privind cu speranta la miile de pagini pe care inca le mai avem de scris.

La multi ani, Cosmin! Iti doresc sa ai o viata lina, visurile sa-ti devina realitate, fericirea sa-ti imbrace sufletul, iubirea sa fie constanta existentei tale, sa fii vesnic sanatos, succesul sa-ti calauzeasca pasii si sa ramai neschimbat!

cosmin

CONSTIINTA ALTERITATII

20264954_1215715398573777_7398914271842086373_nIntrevad o raza de lumina calda care isi croieste drum catre inima mea si ma intreb, in gand, cati oameni isi aloca macar cinci secunde sa priveasca rasaritul, primul dar al zilei, in cautarile lor neintrerupte pentru un viitor in care viata va deveni tangibila, debarasandu-se de straiele promisiunii.

Ma indrept catre aeroport, cu un bagaj emotional peste limita admisa, un amalgam de sentimente profunde, pe care am invatat sa le experimentez la un nivel inalt, in timp ce constientizez cat de mica sunt in raport cu maretia divina, cat de fragila imi e viata si cat de neputincioasa si de puternica sunt, in acelasi timp.

Am capul acoperit cu un turban colorat, simt priviri curioase indreptate catre mine, dorindu-si sa-mi afle povestea, iar eu stiu ca povestea mea si a lor are acelasi sfarsit, doar ca eu am invatat sa o traiesc, in timp ce ei nu o traiesc niciodata, cautand-o intr-un fuleu neintrerupt si neavand timp sa-i simta esenta.

Cu inima stransa, astept cuminte sa-mi vina randul la poarta de control, stiind deja ce urmeaza sa se intample.

Bagajul de mana nu creeaza probleme , pentru ca l-am pregatit constiincioasa, citind regulile in prealabil.

Pacat ca nu exista un set de reguli, pe care oamenii sa-l poata memora si aplica la intrarea in viata, inaintand, in schimb prin ea, semi-constienti, ca si cum i-ar bajbai esenta, neidentificand-o niciodata, proiectandu-se constant in viitor pentru a-si asigura supravietuirea.

M-am intrebat adesea cata nefericire imi este data sa cunosc, dar atunci cand am atins forma cea mai profunda, am realizat ca nu exista stimul mai grozav pentru trezirea constiintei.

Controlul vamal imi da senzatia de gol in stomac, pentru ca turbanul meu vesel creeaza intotdeauna probleme.

Sunt rugata sa intru intr-o camera special amenajata, cu o doamna in uniforma, unde sa pot dezvalui ce se afla sub el.

Cu greu imi stapanesc lacrimile si incep stinghera sa desfac nodul si sa las sa-mi cada pe umeri materialul.

Textura lui se simtea grea ca de plumb, expunandu-mi goliciunea sufletului prin dezvaluirea secretului a ceea ce sunt fara el: un om condamnat de boala.

Si, iata-ne, doua femei, fata in fata, una respecatand atributiile job-ului pe care si l-a ales, cealalta cheala, tematoare, dar cu dorinta acerba de viata.

S-a uitat la mine, m-a strans in brate si mi-a spus :

„ Esti atat de frumoasa!”

Pret de cateva minute s-a identificat cu mine, cu durerea mea, desi nu ne cunoasteam si probabil nu ne vom mai vedea niciodata.

Aceasta este alteritatea, cea care ne defineste latura umana, constituind adevarul individual si posibiltiatea de a simti prezenta lui Dumnezeu, un Dumnezeu iubitori de oameni, a caror calatorie interioara se bazeaza pe constiinta, iubire si iertare, caci omul nu se naste om, ci devine om.

 

 

 

DOR

viata

Imi este dor sa gust din aromele vietii, sa ma scald in reflexele ei adamantine, sa-mi inund simturile in mirosurile-i diafane si persistente si sa le port pe mine, caci cel mai bine miros, cand miros a viata.

Viata, mi-e dor sa ma surprinzi, sa ma porti pe carari nebanuite, sa-mi starnesti dorinte nestavilite, sa ma faci sa ma reindragostesc nebuneste, sa ma scufunzi in pasiuni irationale si sa fiu libera!

Poarta-ma viata, poarta-ma pe taramuri mirifice, in care existenta sa-mi fie un dans neintrerupt, iar visurile sa-mi devina palpabile.

Mi-e dor sa te simt, sa ma faci sa vibrez la fiecare atingere si sa-mi imbraci sufletul in culori vesele, simboluri ale implinirii si linistii.

Saruta-ma, viata, saruta-mi pielea arida, vindeca-mi ranile si sterge-mi cicatricile! Dezbraca-ma de indoieli, de ganduri sumbre, de nesiguranta si iubeste-ma!

Sopteste-mi vorbe dulci, tamaduitoare, care sa ma indemne la traire plenara.

Ia-ma de mana si zboara cu mine, zboara lin catre fericire si hai sa poposim acolo o vesnicie, la fel de efervescente, de tonice si patrunzatoare, intr-o inlatuire stransa care sa nu-mi mai permita nicio alunecare spre cecitate si sa te pot recompensa cu daruire si fidelitate.

Invata-ma, viata, sa ma bucur de tine, sa cunosc nobletea laturii tale intrinseci si sa traiesc acolo, in tine, cu tine si pentru tine!

Mai taie-mi, viata, din dor, si primeste-ma cu bratele larg deschise, caci nu am fost niciodata mai pregatita sa te simt, sa te miros, sa te port!

Sursa foto: Pinterest

Ne mor bunicii

maini

Marti am participat la una dintre cele mai decente inmormantari, si am fost la cateva pana la cei 36 de ani ai mei.

A murit bunica prietenei mele, Crina. Cu cateva ore inainte sa moara, s-a asezat la margina patului si a ras. Nu a avut o parte de o moarte anuntata, luandu-ne, pe toti prin surprindere.

Imi era draga, pentru ca a fost o bunica care radea, mai tot timpul. Eu nu mi-o amintesc altfel si am fost de foarte multe ori acasa la Crina. In facultate, obisnuiam sa ne bem cafeaua in bucataria ei, sa vorbim despre nimicurile vietii, sa ne plangem de probleme inchipuite, si deseori, bunica ei ne tinea companie. Era de-a noastra. Ii placea sa ne asculte, iar noua ne placea sa o stim acolo.

Dupa trecerea anilor, probleme noastre au devenit reale. Dar, disecandu-le in prezenta confortabila a bunicii ei, deveneau un pic mai usoare. Dupa ce m-am imbolnavit, imi vorbea ca si cum ar fi fost bunica mea.

– Elena, tu trebuie sa traiesti, sa ma duc eu ca am trait destul. Maine poimaine fac 80 de ani si pot sa plec impacata.

Asa vorbesc bunicii, iar bunica Crinei a fost acolo toata adolescenta mea si o buna parte din viata de adult.

Uneori ma sfatuia, sfaturi pertinente, oferite din inima si-mi placea cand imi vorbea despre biserica si  Dumnezeu.

In timpul slujbei de inmormantare am realizat ca, in amintirile mele, pe ea o gasesc doar razand si m-a apucat un dor nebun de copilarie, de copilaria mea si a Crinei, ca si cum am fi ingropat o parte din ea in acelasi timp.

Ne tineam in brate, ca doua surori si am simtit, mai abitir ca niciodata, ca asta si suntem.

Ne ingropam bunica si, desi, m-am dus cu gandul sa-i fiu eu sprijin ei, de fapt, ne-am fost sprijin reciproc.

Ma uitam la bunica noastra, pentru ultima data, dar ea nu mai era acolo. Plecase sa ne zambeasca si sa ne asculte din cer.

Sambata urma sa-mi serbez ziua de nastere, dar, din respect pentru Crina, am ales sa nu o mai fac. Sunt sigura ca vom avea multe alte zile de serbat, cu perechi de bunici, care sa ne vegheze din cer,  caci noi nu avem 2 perechi de bunici, ci 4.

Cat de norocoase suntem!

Sursa foto: Pinterest

MAMA

MAMA

Iti caut zambetul in eter. Mi-e dor de el. Mi-e dor de iubirea aceea incomensurabila cu care imi mangaiai sufletul, de puterea care izvora din ea, ca un scut pe care il purtam in permanenta, tinundu-ma la distanta de probleme.

Oricat de grea ti-ar fi fost suferinta, reuseai sa o duci demna, prin sustinerea pe care o primeai de la Dumnezeu, ca un troc pentru frumusetea sufletului tau, pe care ai invatat sa-l slefuiesti prin credinta de nezdruncinat, care ti-a facut trecerea catre dincolo, lina, ca si cum ai fi alunecat intr-o lume a viselor implinite, lasandu-ma sa particip la cea mai spectaculoasa iesire din scena.

Moartea se desfasura in fata mea in straie de sarbatoare, nefiind nimic abominabil in ea, dispindu-mi toate temerile cultivate prin necredinta. Tu, mama, mi-ai oferit un ultim dar pretios, pe care am inceput sa-l desfac abia acum, in apropierea zilei tale de nastere.

Astazi ar fi fost ziua ta si desi stiu ca esti cu mine, lacrimi de neputinta imi aluneca pe chip pentru ca mi-as dori sa-mi las capul in poala ta si sa-mi cer scuze pentru tot ceea ce nu am facut si as fi putut sa fac.

Mi-as dori sa-ti sarut mainile si sa-ti simt mangaierea blajina, cea vindecatoare de toate durerile sufletesti. Mi-as dori sa-ti aud vocea si sa-ti ascult cuvintele intelepte, pe care acum le caut prin colturi de minte. Mi-as dori sa te mai am macar o singura zi, sa-ti pot adula chipul angelic si sa-ti adulmec parfumul incantator, sa-mi inund simturile si sa-mi incarc sufletul cu dorinta, dorinta de a fi o mama si sotie perfecta, ca tine.

Tu, mama, ai atins perfectiunea, nu pentru ca ai fost mama mea, ci pentru ca ai trait  trupeste aici, dar cu sufletul in bratele Domnului, pe care nu l-ai mai dezamagit niciodata, si care te-a rasplatit pe masura.

Am invatat sa prind esenta viselor mele, in care tu mi-ai aratat calea, iar eu am intrat mereu pe contrasens, indepartandu-ma de fericire ani de zile, autopedepsindu-ma in permanenta,  prin slabiciunea firii mele.

Astazi ai fi implinit 60 de ani, dar tu ai plecat devreme, impregnandu-mi pe retina amintirilor prospetimea chipului tau, ramanand pentru mine o mama vesnic tanara.

Tot astazi am deschis darul tau, pe care mi l-ai lasat pentru ziua in care voi fi pregatita, pregatita sa aleg calea spre implinire, spre bucurie autentica si profunda, prin nuantarea pastelata a sufletului, care sa devina sursa inepuizabila de iubire si daruire.

Te iubesc ! Esti cea mai buna mama pe care ar fi putut sa mi-o dea Dumnezeu!

Aceleasi cuvinte  ti le-am scris cand simteam ca te pierd, durerea sfasaietoare impiedicandu-ma sa le rostesc, dar pe care mi-ai spus ca le-ai citit, aceeasi durere limitandu-ti cuvintele, dar nereusind sa cenzureze sentimentele iubirii plenare, oceanice prezente in amurgul relatiei lumesti intre mama si fiica.

Foto: Pinterest

 

 

 

 

O echipa de sfinti

doctori

” Sacra si curata imi voi pastra arta si imi voi conduce viata .”

 

Exista doctori in Romania, care respecta cu sfintenie acest juramant, a caror probitate profesionala si morala este ireprosabila.

Am avut marea sansa sa-mi las viata in mainile unor OAMENI  de exceptie, pentru care comunicarea cu pacientul este esentiala.

Intotdeauna am considerat ca medicina nu se face cu superioritate si, mai ales, nu se face pe fuga.

Ma simt extraordinar de mica incercand sa conturez portretul unor doctori pentru care distinctia „cum laude.”, mi se pare insuficienta pentru vastele cunostinte care le incununeaza profesia, cea mai onorabila profesie din lume, care are ca obiect prima dintre valori: VIATA!

Imi place sa ma consider un miracol, un miracol fabricat  cu multa abnegatie in Spitalul ” Sf. Constantin” din Brasov, locul unde pasesti in umbra lui Dumnezeu, locul in care vicisitudinile par sa se dizolve sub bagheta magica a celor mai dibace minti si in care cancerul capata conotatii diferite

Am ajuns la domnul doctor Eugeniu Banu, medic primar oncologie, dupa o cursa nebuna prin diferite spitale romanesti si nu numai. Strangeam in brate miriade de pareri medicale, incercand sa construiesc un puzzle care sa-mi aduca raspunsul la intrebari.

Pacientul roman este adesea prost informat, neintelegand in totalitate ce semnifica patologia de care sufera, neavand practic sansa de a alege dintre optiunile de tratament, de cele mai multe ori, decizia apartinand doar doctorului curant.

Doctorul Eugeniu Banu a demontat in cateva minute tot ceea ce credeam ca stiu, el insusi reprezentand un intreg puzzle, prin cunostintele vaste pe care le poseda, dobandite printr-o munca asidua si neintrerupta.

Din momentul in care ii devii pacient, isi ia ragazul necesar sa asculte si mai ales, sa explice, iar gradul de empatie pe care-l manifesta iti confera siguranta ca priveste dincolo de ambalaj, ajungandu-ti direct la suflet, castigandu-ti increderea prin desavarsirea cu care stie sa managerieze patologia, spargand barierele blocajului cultural al medicinii romanesti.

Nu voi mentiona tratamentele pe care domnul doctor mi le-a propus si pe care le-am urmat cu sfintenie, aflandu-ma in timp ce scriu acest articol in remisie completa, ci voi face referire la daruirea si tinuta morala a acestui mare OM, care desi este incoltit zilnic de suferinta izvorata din drama pacientului, ramane imuabil, tinandu-se la distanta de marea boala psihica a medicinei, aceea de a deveni imun la suferinta.

Deseori m-am intrebat de unde-i vine puterea, iar raspunsul se afla, cu siguranta, in bratele lui Dumnezeu, atat raspunsul, cat si maestria cu care-si trateaza pacientii,  indreptand destine si salvand suflete, prin accesarea partii intrinseci a naturii umane, fiind medicul cu care am legat cea mai trainica legatura si cu care am dat mana cu ochii plini de lacrimi si cu inima tremuranda, la capat de linie.

Doctorul Bogdan Moldovan, medic primar chirugie generala, m-a cucerit de la primul consult.

Vorbeste incet, cumpatat, cu o tihna calda, care-ti alina sufletul, iar atunci cand iti zambeste, si o face foarte des, chiar si atunci cand oboseala survenita in urma unui act chirurgical istovitor ii lasa urme vizibile pe chip, iti confera siguranta absolut necesara in interactiunea pacient-medic.

A salvat multe vieti si a renascut sperante, realizand interventii chirugicale in premiera, fara sa-si aroge fatis niciun merit, fiind un mod de afirmare plenara  a umanitatii.

Ma frapeaza modestia care-i imbraca personalitatea, modul in care se adreseaza omului simplu, tratand pacientii cu egalitate, desi intreaga-i realizare profesionala il recomanda drept o somitate a chirurgiei romanesti.

Doctorul Adrian Costenco, medic specialist chirugie plastica-estetica-reconstructiva, a ridicat medicina la rang de arta, redandu-mi feminitatea si increderea in mine, printr-un act chirurgical realizat cu extrem de multa dibacie: reconstructia mamara cu expander si implant.

Cancerul de san nu trebuie sa mutileze si in postura de supravietuioare, pot spune ca sanii mei, cu un volum si aspect natural, mi-au adus multe satisficatii emotionale, neincadrandu-ma in canoanele clasice ale frumusetii, dar eliberandu-ma de suferinta, dandu-mi sansa la o noua viata, a carei modelare depinde de acum incolo doar de mine si Dumnezeu.

Medicii pe care am incercat umil sa-i creionez, formeaza un tot absolut necesar unei femei bolnave de cancer de san ( si nu numai), aflate la inceput de drum,  reprezentand valori inestimabile ale medicinei, demondand un crez intiparit in mintea multor romani, care de cele mai multe ori cauta ” dincolo” , ceea ce se afla chiar sub ochii lor.

Am convingerea ca Dumnezeu lucreaza prin oameni alesi, care sadesc speranta pe terenuri aride si culeg, prin devotament, profesionalism si iubire de aproape, roadele unor reusite de neegalat, strangand in buchetul vietii pe langa multiple recunoasteri medicale, recunostinta si respectul suprem al unor suflete ale caror turbulente s-au linistit sub pilotajul unor maestri desavarsiti.

Sursa foto: Pinterest

 

 

 

You smell like my final wish

love

It’s a warm morning of August. The sunlight is streaming through my window, touching my hair and my face playfully. I am snuggeling hapilly in my bed, with a big smile in my heart, joy on my face and love embracing every fiber of my being. My soul is screaming in ecstasy and the reason is YOU.

I can still smell the scent of your skin and my body still tingles where your fingers have been. My mind stopped to your last whispered words: ” I can’t stop falling in love with you.” and I know that I already love you, blindly and profoundly, in a way that I will never be able to love anybody.

The night before I have abandoned all my desires in your arms, knowing that my destiny is you. I could see it deeper in your eyes, I could see our future together and I knew right there that I belong to you. I knew we will consume eatchover and that you ‘ll become the drug that will create the addiction for what it will be no cure.

During time, some doses of you almost killed me, because my passional way of being can only be feed with overdoses, overdoses of love and distruction.

I know that my non earthly soul is keeping you strongly connected in my madness, a bittersweet madness that is stealing your sleep, bringing shadows of doubts as you know, that nothing will complete you as my love.

I am perfectly imperfect and in my struggle of accepting my flaws, I am feeding my insecurities with that unique morning of August, when you took me to the highs and depths of your soul, creating that untouchable happiness that few will know.

Since that very morning, my soul is wearing your scent, a very strong scent of belongingness that makes me feel complete, a scent that no one will replace as I truly know that you smell like my final wish.