Cand eram copil mi se intamplau lucruri ciudate. Noaptea ma paraliza si cu greu reuseam sa adorm. Imi era frica sa dorm singura si eram mai linistita in lunile cand puteam dormi cu mama. Cam sase luni pe an. Tata era navigator, lucra in schimburi, o luna, da, o luna, nu.
Toti copiii se tem de intuneric si vad lucruri ciudate, dar am convingerea ca ce mi se intampla mie era real. De multe ori tineam ochii strans inchisi si ma rugam in gand, asa cum ma invatase mama. Curiozitatea era insa mai mare si cand ii deschideam vedeam tavanul plin de icoane, exact ca in biserica.
Intr-o dimineata, m-am trezit imbracata in haine de strada, pe jos, sprijinita de pat. Imi amintesc ca i-am spus tatalui meu, care facea glume. Asa a trecut el prin viata, glumind. Si nu a avut o viata lina. A fost modul lui, singura constanta printre toate hopurile vietii. In schimb, eu am dezvoltat tulburarea obsesiv compulsiva. Sa fi fost de la rugaciunile mamei, sau pur si simplu mintea mea, nici acum nu stiu. Nici nu conteaza. Am aproape 40 de ani si obsesiile au curs lant. Am sarit de la una la alta, si de fiecare data, am simtit la fel. Frica. Ceea ce era menit sa ma apere, mi-a adus si mai multa frica.
Fireste ca in anii postcomunisti, oamenii nu se duceau la psiholog, daramite oamenii mici. In schimb, se duceau la babe care descantau de deochi si practicau alte ritualuri dubioase. M-a dus si mama. Intr-o noapte, m-am trezit cu maioul plin de vin de rosu. Nu intelegeam cum a ajuns pe mine si buimaca, am inceput sa tip. Abia dupa ani de zile, mi-a explicat mama ca era un maiou “citit”.
Cred ca mi s-au aratat intotdeauna semne. Trebuia sa inteleg ca parcursul meu prin viata nu va fi unul usor. Probabil am venit aici sa indrept niste greseli din alta viata, astfel incat sa pot trece fericita in urmatoarea. Sau asa imi place sa cred. Inca nu am inteles de ce nu eram un copil normal si trebuia sa vad toate acele lucruri.
Intr-una dintre noptile in care dormeam cu mama, mi s-a facut foarte sete. Parca m-as fi dus pana la bucatarie, dar somnoroasa cum eram, nu ma puteam decide.
Si, uite asa, in fata patului, statea bunica mea, mama mamei mele. Statea acolo, neclintita, avand in mana cana noastra maro din lut. Doar ca bunica mea, nu numai ca nu se afla fizic la noi in casa, nu se mai afla demult in lumea noastra. Murise cand eu eram foarte mica, iar eu o stiam doar din poze. Mi-a fost atat de frica, incat nici nu am putut sa o trezesc pe mama, nu puteam decat sa-mi misc ochii. I-am inchis, sperand ca e doar inchipuirea mea, si i-am deschis la loc. Era tot acolo, fix in fata patului, uitandu-se la noi.
Abia a doua zi am putut sa ii spun mamei, care, cel mai probabil, a inclus evenimentul printre celelalte povestite de mine de-a lungul timpului. Evenimentele fara sens, create de frica mea sau de imaginatia mea bogata.
Dar eu stiu ca bunica era acolo, poate nu in carne si oase, poate imprumutase doar forma pamanteana, pentru ca eu sa o pot recunoaste. Cred ca a fost multa vreme prezenta in viata noastra, dar doar eu am stiut asta si pentru ca mi-a fost foarte frica, nu am mai vazut-o niciodata.
Cu toatea acestea, nu prea intelegeam exact ce inseamna sa mori. Multa vreme am crezut ca oamenii sunt nemuritori. Cred ca pe la sapte ani, am inteles ca, de fapt, atunci cand ne vine sorocul, murim.
Am plans mult, zile intregi si in momentele cand nu plangeam, gandul mortii iminente ma insotea mereu. La un moment dat, i-am impartasit unei prietene, in timp ce ne jucam la umbra unui copac, asezate pe un pled plin de jucarii de plastic. Imaginati-va momentul asta, un copil inconjurat de jucarii, gandindu-se la moarte.
–       Tu stii ca noi, oamenii, murim?
–       Da, dar cand ajungem batrani.
Nu am inteles cum in fata aceluiasi eveniment dureros, ea era senina, si eu atat de sfasiata de durere, la fel cum nu am inteles intreaga-mi existente cum alti oameni privesc acelasi eveniment din alte unghiuri de vedere. Poate mai normale. Inevitabilul ma ingrozea. Cum adica, parintii mor? Bunicii mor? Oamenii pe care eu ii iubesc mor?
Si-am continuat sa plang multa vreme, desi afara era vara, soare si frumos in fiecare zi. Plangeam pe canapeau din sufragerie, lacrimi amare, pline de incarcatura mortii. I-am spus mamei. Nu-mi mai amintesc exact ce mi-a spus. Imi amintesc ca m-a imbratisat. Dar durerea a continuat toata vara, pana cand la un moment dat s-a stins.
Asa am trait toata viata, din durere in durere. Unele s-au stins de la sine, altele au ramas, dar nu la fel de intense.
Fireste ca au fost si momente de fericire. O viata cu de toate, as spune. Ciudat este ca fericirea plenara a venit treizeci de ani mai tarziu, in proximitatea mortii, cea care la sapte ani mi-a adus atata amaraciune.

O altfel de copilarie

Un comentariu la „O altfel de copilarie

  1. Foarte puțini oameni au acest dar divin de a vedea esența lucrurilor și a lucrărilor , nu doar imaginea lor. De ce?Pentru că avem o relație speciala cu divinitatea.
    Nu în sensul că suntem privilegiați!Nicidecum!Dumnezeu alege modul de comunicare cu noi. Trebuie doar să-L descoperim.
    Ceea ce vedem, simțim un blestem este pentru Domnul ” o purtare de grijă” ,în felul Lui. Este firesc să nu o înțelegem, pentru că suntem prin natura noastră ,egoiști.
    Boala este rezultatul acumulării multor bagaje nefolositoare cu care ne încărcam si nu putem sa ne eliberăm de ele. Unii aleg să le trateze cu indiferenta, alții le expun necontrolat considerând ca astfel se vor elibera de ele. Însă rămân, rămân și lasă urme. Adânci ,care sfarteca sufletul.
    Relația cu cei plecați dintre noi chiar există. Ei chiar au grijă de noi. Suntem egoiști că dorim mai mult.Prezenta lor. Dar dacă ei ne pot ajuta mai mult de acolo de sus?Nu este o binecuvântare? Vin la patul nostru să ne mângâie. Foarte bine. Și ce dacă nu îl văd! EL VINE. Si știe de ce. Pentru că mă iubește, iar Domnul îngăduie dragostea.
    Vremurile tulburi vin pentru că trebuie să regândit ce se întâmplă cu noi. Pentru că suntem pe un drum greșit. Dar nu toți avem darul de a citi ce ni se pregătește. Este “o pălărie” mult prea mare. Cam asa stau lucrurile.
    Hai să rezonam cu oamenii care sunt alături de noi și le simțim mâna pe care ne-o întinde sincer și necondiționat. Chiar dacă vine de la distanță. Sufletul nu are nevoie de distante.Le ignoră. Pe când depresia își are fundația în crearea distanței. Este ceea ce îi place cel mai mult.
    Fii tare,suflet bun și deschis!
    Când îți este cel mai greu,sigur există un om pe care, chiar dacă nu îl vezi, te poți baza.
    De dragul mamei și al tatălui care au fost suflete pereche și oameni cu siguranță iubiți de Dumnezeu. Ceea ce este cel mare dar pe îl poți primi,după VIAȚĂ.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s