In 2017, am cunoscut-o pe Andreea in sala de asteptare a medicului oncolog.  Arata de parca urma sa ia parte la un concert. Era foarte cool, parul de abia incepuse sa-i creasca, dar nu cred ca voi mai vedea vreodata persoana de sex feminin careia sa-i stea atat de bine cheala. Daca nu s-ar fi aflat acolo si as fi zarit-o in treacat, pe strada, nu m-as fi gandit niciodata ca e bolnava.
Pe de alta parte, eu, aflata inca sub puterea socului, aratam ca un om vlaguit. Slabisem mult si cearcanele imi inconjurau ochii, transformandu-ma intr-un panda veritabil.
Si, iata-ne, fata in fata, noi doua si doua cancere, cu evolutii diferite. Candva fusese si ea ca mine, cu un cancer comun, insa Andreea nu l-a acceptat pe al ei decat atunci cand devenise deja tarziu. Cu toate acestea, parea intotdeauna incredibil de senina, ca si cum se refugia intr-o lume ai, departe de cele lumesti. Uneori, se refugia prea devreme, asa cum a fost si in cazul nostru. Eu am pierdut-o pe Andreea mai devrem fata de toti cei care au pierdut-o ieri. Am pierdut-o, dar am continuat sa o urmaresc, si faptul ca stiam ca inca e, imi facea bine. Cat egoism!

Cel mai bine stia sa scrie. Cand o citeam, eram acolo, in povestile ei, mergeam la unison cu bicicletele, mancam si eu zacusa pe maine cu ea, strabateam stradutele ore intregi si priveam cerul. Razadeluca, blogul ei, a fost singura ei avere. Imi tot spunea ca mi-l va lasa mie, sa continui sa scriu. Atat de mult am insemnat pentru ea, iar eu nici nu realizam.
Din ziua cand ne-am cunoscut, ne scriam zilnic, chiar si atunci cand ne era foarte rau. Mi-a spus, imi place sa cred, lucruri pe care nu le-a mai spus nimanui, atat de intime erau. Ma ruga sa pastrez secretul si il voi pastra. La capatul suferintei noastre, eram acolo sa ne prindem reciproc.
In ziua cand a inceput sa-mi cada parul, am decis sa scap de el, decat sa-l adun de peste tot prin casa. Am strans in baie, o claie mare de par, dintotdeauna am avut parul des. Cand m-am uitat in oglinda, nu eram ca ea. Eu nu eram frumoasa. Eram doar un om bolnav si nu aveam cum sa ascund asta.
Am accesat prietenia mea cu ea.
-De ce plangi?
-Pentru ca am ramas fara par.
-Pai, de ce ? Omul trebuie sa fie si chel o data in viata.
M-am linistit. Trebuia sa trec si peste asta. Si nu eram singura. Andreea era acolo. Batatorise drumul inaintea mea. Era un ghid foarte bun, cunostea toata potecile, cotiturile si destinatiile. Despre ultima nu va mai putea sa-mi povesteasca. Sau, cine stie, poate va putea.
 
Va urma

Raza mea de Luca