Biroul gol, si inima si mai goala





“Astazi, o vei lua pe Iulia si veti merge in Badalan. Un cartier unde oamenii traiesc fara apa, curent sau caldura. Vei vorbi cu ei si vei face un reportaj despre conditiile de acolo”, mi-a spus DCP, editorul coordonator al ziarului al carui reporter am fost. Inca ma doare cand ma exprim la trecut, dar, pe de alta parte, sunt extrem de recunoscatoare ca mi s-a dat sansa de a trai aceasta experienta. Reportajul de atunci a aparut pe prima pagina, desi eu nu mai lucrasem niciodata intr-o redactie. Si a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit. De atunci, au mai fost si altele. De fapt, as putea numi intreaga experienta de acolo un cadou. Am cunoscut oameni multi, frumosi, curajosi, si tot atatea povesti de viata. Am cutreierat ulite, sate parasite, am mancat branza cu ceapa si am baut vin. Am strans maini muncite si aspre si am atins suflete cu textele mele. Am ajutat multi oameni si multumirile lor au fost cea mai frumoasa rasplata a muncii mele. Am scris de multe ori ca si cum toti oamenii aceia ar fi fost si ai mei si m-am bucurat alaturi de ei pentru fiecare reusita a noastra.
“Viata libera” reprezinta intr-adevar un alt fel de job, unul la care eu adoram sa ma duc. Desi sunt dezorganizata, imprastiata si visatoare, acolo mi-am gasit locul meu. La biroul din mijloc, langa Victor, un om de o vasta cultura si un umorist convins. Impreuna chicoteam adesea, uneori si in sedinte, fiind trasi la raspundere ca niste scolari. “Eleno, ce zici, merge tricoul asta cu dungi cu pantalonii astia?” Ne-am certat tot din cauza  de “feshion”, cum s-ar spune. Dar ne-am impacat repede. Imi spunea mereu ca sunt tare vulpe si ca obtin mereu ce vreau. Uite ca atunci cand a trebuit sa plec din familia VL, n-am mai stiut sa fiu vulpe! N-am stiut cum sa fac ca sa mai raman. De ce-am plecat, nu am sa spun. O familie isi tine dezamagirile in casa. Cert este ca nu am fost pregatita sa plec. Am plecat tragand cu ochiul la ce a fost si sperand ca-mi va fi bine. Au trecut de atunci trei saptamani, si de dor, am mai fost pe acolo, sa mai simt un pic ca inca sunt a ei, a “Vietii libere”. Probabil ca o voi mai face si ca va fi veni si timpul cand nu o sa-mi mai para rau. Biroul meu, odinioara vesel, plin de jucarii, pixuri, radiere si alte chestii colorate, este acum gol. Un loc gol, dar cu energii bune. Caci acolo a fost fericire, pasiune, satisfactie, prietenie, speranta, empatie si iubire. Si imi doresc, din tot sufletul, sa fie ocupat de cineva la fel de constient ca si mine de sansa de a face parte dintr-o lume atat de diferita de tot ceea ce este in exterior. Multi stiu, putini cunosc! Doar cei norocosi. Poza a fost facuta astazi, de fosta mea colega, Sonia Baciu, care sunt convinsa ca stie cat o iubesc. Las mai jos si linkul catre primul meu reportaj. Multumesc, DCP!

https://www.viata-libera.ro/reportaj/119122-disperare-la-cote-maxime-intr-o-margine-a-orasului-galati-badalan-cartierul-fantoma-in-care-traiesc-oameni