Oamenii nu ne apartin

Imi plimb sufletul printre oameni de cand ma stiu. Iubirea a fost laitmotivul povestii familiei mele. Toate cuvintele mamei mele izvorau din iubire si de cele mai multe ori erau despre iubire fata de aproape. Cred si acum ca in mama salasluia un bine imanent si ca raul a fost o notiune cu care nu am putut deveni familiara niciodata. Exista, fireste, reversul medaliei, nestiind sa reactionez niciodata la rau. De fiecare data cand mi s-a facut o nedreptate, m-am razvratit teribil, bula mea de perfectiune fiind zdruncinata din temelii.

Mama nu a stiut sa ma pregateasca pentru raul ineluctabil, iar sufletul meu, crescut si educat in iubire, a sangerat la fiecare abandon al omului de care s-a agatat, uneori pana la ultima respiratie a sperantei. A suferit cateva abandonuri pana sa inteleaga ca oamenii nu ne apartin, oricata dorinta, iubire si nevoie am sadi in ei.

Venim singuri pe lume, semanam iubire si cultivam familii, dar plecam la fel de singuri, poate mai plini de amintiri. Amintirile sunt mai reale chiar fata de tot ce am trait intens la un moment. Amintirile sunt cea mai de pret comoara, iar noi trebuie sa le pastram ca pe unica hrana in vreme de restriste.

Oamenii vin si pleaca, nu ne apartin, dar impreuna crosetam amintiri. Depinde doar de noi daca alegem macrameuri colorate sau tonuri sumbre de gri.

Imi doresc ca impreuna cu cei inca prezenti sa tesem un covor lung din lana multicolora, ca cele la care bunica mea lucra cu mult entuziasm in serile de vara, pe prispa varuita din fata casei. Falduri de chilimuri colorate se revarsau in odaile bunicilor mei, cu iz de povesti fericite. Iar pentru cei nou sositi, pregatesc o panza de bumbac pe care sa ne jucam cu o explozie nebanuita de culori si pe care sa o asezam la loc de cinste pe simezele vietii noastre traita impreuna, atat cat se va putea.