Si daca mor ?

In vara anului 2017, atunci cand inca ma desfatam cu efectele mirobolante ale chimioterapiei, printre care o anemie severa de-mi vajia capul cand ma incarcam cu sarsanale de la piata, caci doar eu trebuia sa-mi demonstrez ca sunt perfect sanatoasa si ca inca pot, a cazut fii-miu de pe bicicleta, fix in fata. Arata ca dupa un accident de masina. I-am verificat mainele, picioarele, sa ma asigur ca nu sunt rupte, dar nasul parea nelalocul lui. Am luat copilul pe sus, l-am urcat in masina si ne-am indreptat toti 3 spre spital, cu taica-su la volan.

Nu am mai avut timp sa-mi creionez sprancenele ca sa aduc cat de cat a om, era o munca titanica, simetria lor ma depasea, eminamente, si nici la intensitatea culorii nu ma pricepeam prea bine. Cu basmaua care-mi acoperea chelia, cu trupul firav, dar cu inima plina de curaj, de speranta si de iubire, desi si ea sufera de-un anevrism de sept, dobandit la nastere, am rupt usa Spitalului de copii.

Aratam fix cum si eram, o bolnava de cancer. O bolnava de cancer cu un copil in brate cu fata tumefiata. Se citea compasiunea pe fetele tuturor apartinatorilor, mai putin, pe cele ale cadrelor medicale. Ma tot gandesc ca acesta este unul dintre criteriile de angajare, ca este mentionata pe undeva prin fisa postului, lipsa compasiunii si, mai rau, indiferenta la drama pacientului.

In ultimul timp practicasem diplomatia si intelegerea, caci irascibilitatea mea devenea uneori mai mare decat mine, dar atunci am simtit-o cum clocoteste si da pe afara, si am intrat in sala de primire-pacienti, in fata careia parintii trebuiau sa faca o negociere rapida si sa decida care dintre ei sa intre, ( deoarece se cerea clar sa intre doar unul), spunand raspicat ca eu am cancer si cer sa mi se vada cat mai repede copilul pana nu fac o criza de nervi.

Spre marea mea mirare, nicio asistenta nu s-a rastit, nu m-a dat afara, si parca s-au si inmultit subit, intrucat in cateva minute, copilul meu era urcat pe masa si roiau 2-3 asistente in jurul lui, destul de grijulii. De-acolo totul a mers snur, ne-a vazut medicul de garda, i s-a facut rapid o radiografie si-am fost lasati sa asteptam la usa medicului radiolog.

In timpul acesta de asteptare, m-a incoltit din nou frica aia monstruoasa de moarte, nu frica ca voi muri eu ca individ, ci ca voi muri eu, ca mama. Si cine, cine va mai razbi pentru copiii mei mai bine ca mine?

I-a trimis un mesaj unei prietene sa o pun la curent cu cele intamplate si raspunsul ei m-a intors la realitate, la realitatea mea antipatica si sacaietoare, dar cu sanse uimitoare de metamorfoza.

– Elena, da-ti doua palme, mamele nu mor!

Nicolas