Ziua in care am murit si am reinviat

renastere

O lumina calda patrundea prin geamul intredeschis, formand un culoar portocaliu in care dantuiau milioane de particule de praf, iar eu imi doream sa devin una cu ele, sa plutesc intr-o neuitare deplina, in care durerea sa devina perisabila.

Culesesem din viata crunte lovituri si simteam cum mi se scurge seva inainte sa-mi descopar esenta. Aveam 35 de ani si eram cocosata de greutatea destinului ciunt. Eram infirma fizic si sufleteste si ma oglindeam in cioburile unei realitati diforme.

Ma cuprinsese un frig care-mi ingheta oasele, invaluindu-ma intr-o liniste care ma paraliza, devenind confortabila, ca o trecere suava catre lumea de dincolo, un refugiu in care sufletul meu ar putea primi a doua sansa, iar de corp m-as fi debarasat, ca de o carcasa ostoita si inutila.

Imi era foarte greu sa ma misc, dar si mai greu imi era sa ma privesc intr-un trup care nu-mi apartinea, vlaguit si lipsit de viata, in care nici sufletul nu-si gasea lacasul, orbecaind disperat printre vintre, accetuand senzatia de gol.

Intodeauna mi-am dorit sa cunosc adevarul pana-n panzele albe. El mi-a fost combustibil inepuizabil de-a lungul drumului pe care l-am parcurs cu Bestia, dar in ziua aceea nu mi-am dorit sa stiu unde mi-au ingropat vechiul trup, pentru ca m-as fi intors la el in permanenta, incercand o resuscitare continua si zadarnica.

-NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

Cu acest gand chinuitor cadeam din nou in agonie, pe care mi-o doream mai mult decat scurtele perioade de constienta, care ma biciuiau ca pe un ogar costeliv si muribund.

Ajunsesem la capat de drum, epuizata, posesoare a unei ultime suflari, care m-ar fi putut propulsa dincolo…si totusi, DINCOLO,  a fost tot AICI, un AICI caruia i-am adus slefuri de diamant, asimetrice, dar de o frumusete orbitoare, prin intermediul experientelor abrazive pe care nu mi le-am dorit, dar pe care Bestia mi le-a oferit, fara mila.

Am inchis strans ochii, ca si cum mi-as fi putut decide destinul, chiar atunci in ziua mortii mele.

Imaginea copiilor mei ma tragea cu o forta de nestavilit, cladita din iubirea lor neintinata pentru o mama de care aveau atat de multa nevoie.

Aveau nevoie sa fie bine.

– Mami, esti cea mai frumoasa din toate tarile!

Aceasta propozitie m-a agatat ca un carlig, tarandu-ma afara din abis si lasandu-ma lesinata la marginea lui, golita de dorinta.

Aceea a fost, de fapt, prima zi din viata mea, ziua care m-a aruncat in nemurirea si nemarginirea sufletului, in care eu am invatat sa fiu mama copiilor mei, sau, mai bine spus, copiii mei m-au invatat sa le fiu mama, prin plantarea dorintei de viata, pe care am irigat-o deseori cu lacrimi de bucurie si a crescut din ce in ce mai mare si mai puternica

Odata cu ea, am crescut si eu, dar, mai ales, mi-a crescut inima, de la iubirea pe care am invatat sa o daruiesc, de la iertarea pe care am invatat sa o acord, de la speranta pe care am invatat sa o sadesc, la randu-mi, in sufletele celor din jurul meu.

Niciodata nu voi mai fi ce am fost, pentru ca imi place mult prea mult ceea ce sunt acum.

A trebuit sa mor, sa-mi ingrop nesiguranta, neincrederea, neacceptarea, neiubirea, ca sa invat sa traiesc autentic orice clipa a existentei mele.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST SI E MINUNAT!