Plecata dupa vata pe bat

copilarie

Cine spune ca nu pot exista copii de 30+, se insala amarnic.

In toata neiubirea de sine, neincrederea-mi, confuzia si tristetea, sufletul mi-a ramas ancorat undeva in copilarie, a carei reminiscente ma poarta pe brate prin tumultul vietii.

L-am avut pe tata alaturi la fiecare lovitura crancena si de fiecare data cand simteam ca ma narui ca un castel de nisip, nimicit de maree, ma prindea in brate si nu-mi mai dadea drumul oricat de subrede mi-ar fi fost sperantele. Mi le hranea cu vorbe parintesti care-mi mangaiau sufletul meu de copil.

Este tot ce mi-a ramas, inocenta izvorata din adancul fiintei mele, fiinta pe care incerc sa o cunosc si sa o  inteleg necontenit.

Ea imi invaluie personalitatea in farmecul pe care multi si-ar dori sa-l descifreze. Ma mentine intr-o lume intangibila, in care ma refugiez si tes visuri colorate, pe care le proiectez uneori pe ecranul gigantic al vietii reale.

Sunt si nu sunt actorul prinicipal al scenetei pe care mi-o masluieste ea, VIATA.

De multe ori, aleg sa ies din ea si sa ma joc cu vioiciune intr-un colt insorit, in timp ce observ cum isi desfasoara inevitabil cursul.

Mi s-a spus adesea ca sunt un om puternic, cand, de fapt, nu sunt decat un copil care isi intoarce spatele si fuge de realitate, de cate ori se simte coplesit.

Viata se joaca cu mine, iar eu am invatat sa ma joc cu ea. Am invatat sa ma sustrag ori de cate ori vrea sa ma prinda si sa ma sufoce in viscerele ei si mi-am batatorit drumul catre o lume proprie, plina de jucarii fabricate din iubire, intelegere si rabdare.

Cat timp mai am un parinte, imi pot mentine vie lumea mea colorata, a carei resurse nu se epuizeaza niciodata, caci dorinta lui acerba de a ma sti bine, imi sustine nebunia care-mi inunda simturile si…TRAIESC. Zilnic, invat sa traiesc, sa razbat printre toti spinii care-mi lasa cicatrici pe suflet si…sa fiu.

Sa fiu eu, alintata, vesela, credula, buna si nebuna, intr-un basm fara de sfarsit.

 

Sursa foto: Pinterest