Eseu despre nimic

nothing

Mi-a fost lansata de curand o provocare, aceea de a scrie un eseu despre cuvantul nimic.

Pentru ca ador provocarile in care imaginatia joaca un rol principal, am decis sa-mi astern opiniile pe hartie electronica intr-o incercare proprie de a descrie acest cuvant negativ, prin definitie.

Desi visatoare convinsa, incerc de multe ori sa mentin un echilibru absolut necesar realitatii in care traim, a unei societati bolnave, bolnave de invidie, rautate, critica si superficialitate.

Traim intr-o realitate de nimic, si ne mintim adesea, crezand ca avem totul. Un tot construit din goana dupa bani, pentru care pierdem clipe pretioase din viata, pe care nu ajungem sa le traim, de fapt, niciodata.

Le punem bine la pastrare pentru mai tarziu, si ne scufundam intr-un nimic dureros, zi de zi, muncind cu ardoare pentru a putea construi o fericire inchipuita, cand, de fapt, anihilam fiecare sansa, iar fericirea ne devine utopie.

N-o atingem niciodata, inselandu-ne cu izul ei, care ne imbata si ne poarta sufletele mahmure printre munti de iluzii desarte.

Cu totii am experimentat o existenta nimicita, dar foarte putin am cunoscut starea plenara de fericire.

Nimicul tau poate fi pentru mine tot, si invers. Il privim prin prisma unor experiente personale, si depinde doar de noi, sa facem tot din nimic.

Bestia m-a purtat printr-un labirint fara iesire, de a carui pereti intunecati, mi se lipeau visele, sperantele, lasandu-ma sa inot intr-un abis interior care-mi nimicea fiinta pana la dezintegrare.

Pierdeam din sanatate, iar proximitatea mortii, pe care, cel mai probabil, tu ai fi asemuit-o cu nimic, mie mi-a adus tot. Un soi de dihotomie mentala, care mi-a permis sa fac o transformare miraculoasa, folosindu-mi toate resursele mintii pentru a atinge starea de beatitudine, pe care nu o voi mai intalni decat atunci cand voi realiza, din nou, ca sunt trecatoare, cand nu ma ma voi mai raporta la niste crezuri impuse si cand imi voi permite sa fiu unica, cu un bagaj emotional total diferit fata de cei care ma inconjoara.

Instinctul de supravietuire m-a purtat catre iesire, experimentand totul si neavand nimic, concluzionand ca doar atunci cand acceptam ca ne ducem existenta penduland printre nimic si tot, ca nu putem atinge niciodata doar o stare sau alta, cand ne gasim un echilibru interior, care sa ne transforme din indivizi aplatizati in indivizi unici, putem fi cu adevarat fericiti.

De fapt, totul include nimic si nimicul include tot, iar noi putem invata sa contopim ambele stari intr-una singura, care sa ne faca sa ne simtim confortabil si sa ne aduca macar cu un pas mai aproape de fericire.

Sursa foto: PINTEREST

Plecata dupa vata pe bat

copilarie

Cine spune ca nu pot exista copii de 30+, se insala amarnic.

In toata neiubirea de sine, neincrederea-mi, confuzia si tristetea, sufletul mi-a ramas ancorat undeva in copilarie, a carei reminiscente ma poarta pe brate prin tumultul vietii.

L-am avut pe tata alaturi la fiecare lovitura crancena si de fiecare data cand simteam ca ma narui ca un castel de nisip, nimicit de maree, ma prindea in brate si nu-mi mai dadea drumul oricat de subrede mi-ar fi fost sperantele. Mi le hranea cu vorbe parintesti care-mi mangaiau sufletul meu de copil.

Este tot ce mi-a ramas, inocenta izvorata din adancul fiintei mele, fiinta pe care incerc sa o cunosc si sa o  inteleg necontenit.

Ea imi invaluie personalitatea in farmecul pe care multi si-ar dori sa-l descifreze. Ma mentine intr-o lume intangibila, in care ma refugiez si tes visuri colorate, pe care le proiectez uneori pe ecranul gigantic al vietii reale.

Sunt si nu sunt actorul prinicipal al scenetei pe care mi-o masluieste ea, VIATA.

De multe ori, aleg sa ies din ea si sa ma joc cu vioiciune intr-un colt insorit, in timp ce observ cum isi desfasoara inevitabil cursul.

Mi s-a spus adesea ca sunt un om puternic, cand, de fapt, nu sunt decat un copil care isi intoarce spatele si fuge de realitate, de cate ori se simte coplesit.

Viata se joaca cu mine, iar eu am invatat sa ma joc cu ea. Am invatat sa ma sustrag ori de cate ori vrea sa ma prinda si sa ma sufoce in viscerele ei si mi-am batatorit drumul catre o lume proprie, plina de jucarii fabricate din iubire, intelegere si rabdare.

Cat timp mai am un parinte, imi pot mentine vie lumea mea colorata, a carei resurse nu se epuizeaza niciodata, caci dorinta lui acerba de a ma sti bine, imi sustine nebunia care-mi inunda simturile si…TRAIESC. Zilnic, invat sa traiesc, sa razbat printre toti spinii care-mi lasa cicatrici pe suflet si…sa fiu.

Sa fiu eu, alintata, vesela, credula, buna si nebuna, intr-un basm fara de sfarsit.

 

Sursa foto: Pinterest