Sa ai curajul sa fii diferit!

diferit

Strada incepe sa se dezmorteasca, iar eu strabat zilnic acelasi traseu si vad aceeasi oameni, nimic diferit.

Oameni trasi la indigo, cu sentimente si credinte nascute din acelasi sablon, trupuri colivie care tin captive suflete si minti, fara a le permite sa se dezvolte liber.

Inainteaza in ritmuri diferite catre destinatii diferite si totusi ghidati de acelasi spirit de turma, care-i reuneste la final.

Vulnerabilitatea este un semn de slabiciune, de aceea si-o ascund prin cotloane de suflet, lasand la suprafata, doar ceea ce le subliniaza puterea, atat de subreda, la interior.

E mai usor sa pari indiferent, sa schiteze zambete false, sa imbraci povesti aparent fericite, tinand bine in frau povestea din spatele povestilor.

Traim intr-o lume de oameni falsi, ghidati eronat catre un podium al invingatorilor prin avutie, nu, nu spirituala, ci materiala. Posedam bunuri si de fapt, nu posedam nimic, nici macar pe noi insine.

Nu ne dam voie sa fim noi, cu slabiciuni, cu lacrimi, cu dorinte. Sa fim diferiti, sa defilam cu sinceritate, sa afisam realitati inerente. Ascundem boli trupesti sau sufletesti, luam din cui masca fericirii si alergam catre succes, un succes inchipuit, pe care nu-l putem atinge niciodata.

Succesul apare atunci cand ne dam mastile jos si devenim asumati, cand ne acceptam minusurile si incercam sa le vindecam, cand incepem sa ne iubim asa cum suntem de fapt, diferiti.

Mi-am tarat cu greu sentimentele si credintele afara din sablon, si-am inceput sa le asez din ce in ce mai mult pe tava, franturi ale sufletului meu, din care ceilalti sa poata alege pentru a-si hrani curajul, curajul de care au nevoie sa fie diferiti, sa fie ei insusi, cu minusuri, cu plusuri, cu bucurii si tristeti.

Nu am fast niciodata perfecta, nici nu-mi doresc, imi doresc sa fiu eu insami, defecta, dar sincera, sinceritate care sa-mi hraneasca sufletul cu liniste si sa-l goleasca de toate neajunsurile.

Ma numesc Elena, sunt fiica, mama, sotie, fosta pacienta de cancer, posesoare ale majoritatii caracteristicilor sindromului obsesiv compulsiv, impulsiva, incapatanata, uneori prea mandra, dar mai ales sunt eu, cu un bagaj care-mi contureaza harta sufletului in linii diferite.

Tu cum esti, de fapt?

 

Cand furia da in foc

alergare grupOdata ce Bestia intra pe teritoriul tau, lasa urme adanci, de bocanci gigantici, pentru totdeauna.

Dupa operatie, desi iesisem victorioasa din lupta, ramasesem cu sentimentul pierzaniei, sentiment care ma insotea deseori, lasandu-mi o amaraciune care ma domina, creand, astfel, suficient spatiu pentru o furie de nesatavlit, o furie care se potrivea ca o  manusa cu pierzania, ca doua surori de nedespartit.

Desi proteiforme, de cele mai multe ori, le simteam de parca ar fi fost niste tesaturi fizice, pe care le imbracam, strat peste strat, pana la sufocare. Le caram ca pe niste paltoane grele, ce-mi ostoiau trupul chinuit, dar, inca viu.

Sufletul simtea si el, la unison, povara, furia revarsandu-i-se peste margini, ca un lapte ce da in foc si se lipeste de vas. Oricat ai curata, rezidurile raman acolo, lipite in permanenta de peretii subreziti de la atatea incercari.

Cineva mi-a sugerat sa ma duc in padure, sa urlu, sa lovesc, pana las furia acolo, sau mare parte din ea. Pentru ca, doar acolo, te poti feri de judecata oamenilor, care alearga dupa tine cu borcane pline ochi de etichete rusinoase, pe care sa le porti la fel ca Hester Pryne cu A sa litera stacojie.

Am ales o zi la intamplare si in amurgul cenusiu al serii, inconjurata doar de munti si natura si avanadu-i martori doar pe sotul meu si Dumnezeu, am plans, am tipat, am dat cu pumnii, l-am luat la rost pe Dumnezeu, i-am pus intrebari, cerandu-i sa-mi explice sensul planului Sau.

Am plecat de acolo un pic mai usoara, cu ceva care a functionat, doar partial, caci am inteles ca furiei nu trebuie sa-i raspunzi cu furie.

Simteam o dorinta arzatoare de fuga, o fuga careia furia si pierzania sa nu-i faca fata si m-am apucat de alergat, la propriu.

Primele zile, gandurile dominatoare imi acaparau inca mintea, ca un ac intepenit intr-un disc zgariat de patefon, in timp ce talpile-mi loveau hotarat asfaltul. Parcurgeam distante mici, alternand alergarea cu mersul si de fiecare data, in ciuda febrei musculare, psihic ma simteam mai bine.

Treptat, am marit distanta si tot, treptat, furia a inceput sa se estompeze, ca un sentiment perisabil.

Am inceput sa iubesc diminetile si serile de alergare, cand eram doar eu cu mine, alergand in ritmul meu, eliminand nu doar toxine, ci si kilograme intregi de furie.

Dupa trei saptamani, am parcurs 5 km fara oprire, inabusind gandurile razlete, folosindu-mi toata energia in alergare, fiind mai constienta ca niciodata, de puterea pe care o pot avea asupra mea, ca si cum le-as fi putut da comenzi celulor somatice si ele s-ar  fi aliniat ascultatoare.

A fost prima data cand m-am simtit cu adevarat libera, fara sentimente care sa ma incatuseze. Am resimtit experienta ca pe o epifanie, al doilea eveniment din ultimele luni care mi-a incununat sufletul cu liniste si fericire.

Si pentru ca nu cred in cazualitate, la scurt timp am fost invitata sa particip la prima mea cursa oficiala, de catre nasa mea, o persoana care a participat la nenumarate maratoane, pe care o admir enorm pentru exemplul pozitiv pe care il ofera celor din jurul ei, o persoana de cursa lunga.

alergat fete.jpg

Ne-am prezentat impreuna la linia de start, am alergat  umar la umar, mi-a vorbit si m-a sustinut in permanenta, iar atunci cand am simtit ca as vrea sa ma opresc, mi-a amintit ca in lupta mea cu Bestia, de multe ori, mi-am dorit sa renunt si totusi, nu am facut-o, iar, la sfarsit, sentimentul a fost inaltator.

Am fost intampinate de o mare familie, de invingatori, care atunci cand mi-au aflat povestea, au deschis borcane intregi, de compasiune, respect si iubire, fara nicio singura eticheta negativa, ratacita printre toate sentimentele acelea sublime.

Am primit imbratisari si incurajari de la oameni pe care nu-i cunosteam, care m-au felicitat sincer pentru curaj, iar eu le-am admirat frumusetea sufletelor si perseverenta in alergare.

Niste oameni colorati, empatici, cu pasiuni, si mai ales, pe gustul meu. Este de ajuns sa alergi o singura data cu ei, ca sa-ti daruiasca din pofta lor de viata, caci niciodata nu poti fi mai constient de tine, decat ca atunci cand reusesti sa te autodepasesti.

Si exact acolo, atunci, inconjurata de toata afectiunea lor, am inceput sa gasesc raspunsurile la toate intrebarile care ma chinuiau de mult, prea mult timp.

 

 

 

Turcia

timp

Am intalnit in cercul celor bolnavi de cancer o apetenta pentru clinicile din Turcia, privite eronat ca fiind facatoare de minuni, izbavitoare de boli si detinatoare ale medicamentului miraculos.

Am cazut in aceeasi capcana, fireste, disperarea impingandu-ma sa incerc orice mi-ar fi promis vindecarea.

Incepusem deja chimioterapia cand prietena mea cea mai buna, un exemplu viu al daruirii neconditionate,  mi-a facilitat accesul catre renumita clinica Acibadem Fulya.

Nu este un demers simplu si nici ieftin. Am primit, anterior sosirii mele, o scrisoare care continea in proportie de 80% informatii referitoare la costurile interventiei chirurgicale, exorbitante, de altfel, insotite de adverbul urgent, reusind sa-mi induca falsa idee ca decizia trebuia sa fie in concordanta.

La un moment dat, m-am gandit sa renunt, dar Crina a fost foarte ferma. Mi-a spus ca banii nu vor fi o problema, ca nu si-ar ierta niciodata daca ar sti ca nu a facut tot ce tinea de ea.

Asa ne-am ales cu o excursie de 3 zile, ca intre fete, excursie la care tanjeam de mult si care nu se materializa niciodata.

Desi are un un serviciu solicitant si ar fi putut folosi zilele libere pentru a le petrece cu familia, m-a pus atunci pe primul loc, amintindu-mi ca si eu fac parte din familia ei si ca primordial este ca eu sa ma vindec.

Am invatat sa-mi ascund pe tot parcursul vindecarii, fricile si angoasele, dar, cu cat le indesam mai tare in abisul sufletului meu, cu atat Crina mi le simtea mai acut si reusea sa le inabuse, ca o plasa salvatoare.

Imi tremura sufletul la intrarea in cladirea gigantica, care nu aducea deloc a spital, ci mai degraba cu o corporatie impunatoare, care adapostea zeci de birouri cu sefi acizi si angajati supusi.

Ne-a intampinat o traducatoare, a carei functie, cel putin in cazul meu, mi s-a parut inutila, care desi nu avea studii medicale, considera necesar sa-si dea cu parerea in evolutia bolii mele si in deciziile pe care ar fi trebuit sa le iau.

Discutia cu medicul  a fost, asadar, anevoioasa, timpul fiind injumatatit, prin intermediul traducatoarei, vorbitoare doar de limba turca. Incercam uneori sa ma adresez medicului direct, cerand un drept care mi se cuvenea, engleza lui fiind foarte buna, dar mi-a atras atentia ca si-ar dori sa o implice si pe doamna traducator, ca si cum facea parte din pachet, negociabil de altfel, ca orice obiect de ” brand „, disponibil in bazar.

Ulterior discutiei, a urmat controlul, singurul control dureros, din sirul chirurgilor si oncologilor pe care i-am adaugat pe lista mea de shopping medical.

Nu-i contest competentele medicale, dar nici nu am gasit intelegerea si caldura medicilor pe care i-am ales, in cele din urma, care, nu intamplator,  lucreaza intr-un spital care poarta nume de Sfant.

La sfarsitul consultatiei, am plecat cu acelasi adverb ” urgent „, pe care l-am strans si mai abitir, in brate.

– ” Trebuie sa te operezi urgent, in maxim 7 zile.”

Cu aceasta informatie am ramas, dupa sansa unui consult cu un medic renumit. Tot ce am inteles a fost ca nu mai am timp. Au pus asupra mea o presiune enorma, reusind sa creeze cadrul perfect in care sa pot lua o decizie pripita, o decizie care m-ar fi costat 10.000 si nesiguranta unui rezultat fericit.

Am decis sa nu ma las intimidata si in taxiul care ne ducea  catre un loc in care sa putem cina, mi-am auzit prietena:

-” Daca acestea sunt datele problemei, mergem si in Viena.”

Sursa foto: Pinterest