Chimioterapia

 

18447436_632267060296616_2354134294086394194_n.jpg

In data de 9 martie 2017, Elena inaintea pe holurile spitalului, intrebandu-se la ce grozavii fusese martora cladirea, ce amintiri ramasesera in caramizi, pe vecie incrustrate in structura cladirii, tencuite si pecetluite cu lacrimi?

Hainele ii atarnau de parca ar fi apartinut unui alt om, visele si dorintele, asijderea, sechestrate acum intr-un sertar al neimplinirilor, un sertar subred, la fel ca si ea. Ii ramasesera gandurile care ii provocau nespusa durere, iar inima ii batea cu putere, soptindu-i aceleasi cuvinte ca si inima Sylvie Plath : ” Eu sunt, eu sunt, eu sunt! „

A realizat atunci ca oamenii suferinzi se aseamana, ca niste gemeni identici a caror vise raman abandonate pe vecie, imbracand zilnic straturi groase de neputinta, durere si multa furie, prea multa furie…. Si-ar fi dorit sa se elibereze de toata furia acumulata inca de la citirea diagnosticului, sa o tranteasca de toti peretii, sa-i urle cu ura in ureche, s-o striveasca sub talpa pana la nimicire, dar atunci ar fi insemnat sa fie lasa, cand toti in jurul ei sa asteptau sa fie puternica si-a invatat s-o inabuse.

A pasit dincolo de usa salonului de chimioterapie ca si cum ar fi pasit intr-o alta lume, lume pe care urma sa o frecventeze pana la epuizare. Trei fotolii mari, comode, stateau aliniate, intr-o liniste monumentala, incercand sa faca suferinta confortabila.

In ziua aceea era ocupat un singur fotoliu si l-a ales,  dintre cele ramase, pe cel de langa geam, cat sa poata arunca un ochi catre lumea de afara, cu griji banale, pe care si le-ar fi dorit enorm, in schimbul poverii ce-i chircea sufletul, ingenunchindu-l.

Nu asta ar fi trebuit sa fie povestea ei, trebuia sa se afle in lumea de afara, in tumultul nebun al vietii cotidiene, alaturi de oameni dragi, de familie. Voia sa se trezeasca dimineata, sa-si sarute copiii si sa inceapa o zi ca oricare alta, in care moartea era proiectata undeva, intr-un viitor indepartat, dupa ce si-ar fi cunoscut nepotii.

O alina gandul ca mama ei nu mai era, sa fie martora unei suferinte care ar fi nimicit-o si, totusi, ii simtea prezenta mai pregnant ca niciodata. O simtea in aceeasi incapere, strangandu-i cu putere mana, in timp ce o asistenta dibace ii strapungea vena.

A simtit-o alaturi pana la ultima picatura din perfuzia rosie, stergandu-i lacrimile si imbratisand-o cu iubire, a simtit-o in masina, pe drumul de intoarcere acasa, cand starile aferente chimioterapiei s-au grabit sa apara, i-a simtit prezenta cand a fost nevoita sa-si rada parul, care ii cadea necontenit, imbracand perna dimineata.

A simit-o pe tot parcursul celor 6 luni de lacrimi nesfarsite, durere fizica, disperare, vene sparte si rugaciuni si impreuna au ajuns la final, finalul unei etape anevoaise, urmand sa treaca pentru ultima oara pragul salonului in care a varsat lacrimi, a ascultat cele mai sincere povesti de viata, a legat prietenii, a rezonat cu suflete frante, a invatat ce-i empatia, toleranta, iubirea, bunatatea.

Elena a invatat sa fie mandra de ea, a invatat sa fie puternica, a invatat sa se bucure de lucruri marunte, a invatat sa aprecieze diminetile, chiar si pe cele ploioase, a invatat sa iubeasca oamenii, a invatat sa nu mai judece, a invatat ce-i fericirea si-a lasat tencuita in zidurile spitalului, toata superficialitatea muritorilor, caci Elena a murit si a reinviat. Elena a trecut prin purgatoriu si a inteles ca Raiul e aici, pe pamant.