rightwrong.jpg

La Cluj am fost cu tata. Doar noi, tata si fiica, cum nu mai fusesem de multi, foarte multi ani. Destinul ne-a purtat catre o mini excursie impreuna,  nu una cum ar fi trebuit sa fie, una inundata cu lacrimi si durere.

Am dormit ca doi adulti, in paturi separate, oarecum stingheri. Impropriu spus, am dormit, caci noaptea ne-a fost presarata de griji si ore lungi de nesomn. Aveam o lista lunga cu de ce-uri, pe care mi le tot adresam, lista la care am renuntat in timp si pe care am inlocuit-o cu una plina de vise, dorinte, oameni pe care i-am iertat si multa iubire.

Am asteptat impreuna la doctor, eu traversand holul lung de nenumarate ori, cu mintea plina de neliniste.

Am intrat singura, doctorul m-a controlat si mi-a spus sa vina si tata. Din acel moment am cazut intr-o genune insondabila in care alunecam si mai mult la fiecare cuvant pronuntat. Cautam cu disperare sa ma salvez, in timp ce pe retina mi se derulau cu repeziciune secvente din filmul vietii mele.

Oftatul prelung al tatalui meu incerca in van sa nu se transforme in suspin. Ne-a unit pentru a doua oara neputinta in fata unei sorti potrivnice. Viata nu ar trebui sa fie un vertij ametitor, ci un carusel lent, plin de culoare, un joc succesiv de emotii, sinceritate, iubire, impacare, credinta, liniste, intelegere si iertare.

Doctorul mi-a recomadat biopsia si computer-ul tomograf pentru eliminarea unor determinari secundare. Cu sufletele dezbracate de orice urma de liniste, ne-am indreptat amandoi spre o noua clinica, unde urma sa aflu pentru prima data ceva palpabil.

Mi-am intins mana pentru injectarea substantei de contrast, nestiind atunci ca strapungerea venelor va deveni in viitor, un lucru firesc, parte a unei realitati ineluctabile.

La scurt timp a venit si rezultatul: fara determinari secundare toraco-abdomino-pelvine detectabile CT. Plimbam rezulatul de la unul la altul inainte de a intra la un nou medic radiolog. L-am auzit pe tata, spunand:

-Stii cat de frica mi-a fost sa nu ai metastaze?

Cu rezultatul in mana, istovita, victima a unei ingrijorari permanente, am avut pentru prima data un dialog clar cu un medic care si-a alocat timpul necesar pentru a linisti un bolnav de cancer aflat la inceput de drum.

Mi-a spus ca voi avea un an greu, ca rolul psihicului este mai important decat medicatia in sine, m-a indemnat sa-mi dau voie sa plang la inceput, dar sa-mi gasesc forta necesara sa lupt, pentru ca viata mea va fi mai plina si mai buna ca niciodata.

I-am urmat sfatul si pentru prima data, mi-am urlat disperarea in bratele tatalui meu, in masina. Am plans pana la epuizare si am apreciat ca desi lui ii era infint mai greu sa-si stie copilul bolnav, nu a varsat o lacrima in fata mea. Mangaierile lui au facut cat o mie de cuvinte, caci sufletele nostre strivite au rezonat intr-o intimitate emotionala de nedescris.

Noaptea l-am rugat sa uneasca paturile si-am devenit din nou copil, copilul protejat de bratele si iubirea neconditionata ale unicului  parinte.

Ultima zi in Cluj a fost ziua decisiva. Biopsia deschisa urma sa-mi ghideze pasii catre drumul anevoios pe care il aveam de parcurs.

Am intrat in sala de operatie. Frigul si frica imi inghetasera sangele in vene si pentru cateva secunde am uitat cum sa respir. Un tip, cam de seama mea, imi explica calm in timp ce imi mangaia fata si-mi stergea raurile de lacrimi, ce urma sa mi se intampla.

M-a intrebat cum ma cheama si cati ani am si mi-a spus:

-Elena, tu trebuia sa fii la Untold, nu aici!

Si-am adormit.

 

Foto: Pinterest

Destinatie gresita