29f8271a61251532317bd84be815e9e3

La inceputul anului curent, am crezut ca viata mea va capata contururi regulate. In sfarsit, incepusem sa intrevad orizonturi mai bune. Am tras o gura mare mare de aer, mi-am umplut sufletul de prospetime si-am pasit increzatoare pe drumul lin pe care mi-l configurasem in minte. Copiii crescusera, cea mare se putea descurca bine cateva ore fara noi. Am decis ca poate sa stea singura acasa, sa ne putem bucura si-n doi de petreceri de oameni mari, pe muzica noastra, pana-n noapte tarziu.

Ne-am crescut copiii singuri, bunici am avut doar primii cinci ani. Cel mic nici nu a apucat sa-si cunoasca bunica, n-a beneficiat de dulciuri de poveste, sarbatori feerice sau recompense nejustificate. Eu si sotul meu nu prea am avut timp doar pentru noi, tanjeam la vacante fara galeti de plastic si piscine gonflabile. Uneori, imi doream o cina si-o carte buna, compania lui si atat.

Anul 2017 urma sa ne aduca putin timp doar pentru noi, iar mie, linistea la care sperasem de ani de zile. Dupa o munca asidua impreuna cu terapeutul meu, ajunsesem acolo unde trebuia sa fiu, atat de aproape de linia de start.

In ianuarie, am simtit intamplator un nodul in san. Nu am facut parte, spre rusinea mea, din categoria femeilor care se controleaza regulat. Mama a fost victima unui cancer de san, sora ei a unui cancer ovarian. Cu atat mai mult, ar fi trebuit sa respect cu sfintenie vizitele la doctor. Desi sunt om disciplinat, docil, imi faceam controale alandala, cand mai simteam eu ca ceva nu ar fi in regula. Si de fiecare data era. Pana cand nu a mai fost…

Imi era teama de cancer, stiam de mutatii genetice, banuiam ca le am si eu, dar pe de alta parte, ma gandeam ca mie nu mi se poate intampla. Eram aproape sigura ca mama inchisese cercul cancerosilor din familia noastra si ca nimeni n-ar mai fi putut sa cada in el.

Imi facusem atat de multe scenarii dramatice in trecut, inaintea unei banale ecografii, a carei rezultat era de fiecare data fericit, incat acum m-am prezentat la medic, fluierand.

In data de 27 ianuarie, in timp ce-mi plimba transductorul pe sani, in miscari circulare, intr-o camera obscura, c-un radio ce canta in colt, menit cred sa-ti induca o stare de relaxare, m-a strafulgerat de nicaieri un gand: Si daca, tocmai acum, e cancer ?

Rezultatul de mastoza chistica, cu un chist mai incrancenat ce masura un pic mai mult decat rubedeniile din jur, si anume 6 mm, ar fi trebuit sa-mi aduca linistea. Dar, nu mi-a adus-o. Atunci, in cabinetul celei careia cu siguranta si-a gresit profesia, am stiut.

30 ianuarie, zi pe care as vrea sa mi-o scot cu desavarsire din tiparul mintii, mi-a adus confirmarea celui mai negru cosmar. Inca aud ecoul medicului: Elena, ai cancer !

Nu prea m-am priceput niciodata la injurat. Atunci, am facut-o. I-am gasit un oarecare echivalent, in engleza

-What the pink?

Nu am avut parte de contururi regulate, ci de cele neregulate ale formatiunii din san!

 

What the pink ?