Destinatie gresita

rightwrong.jpg

La Cluj am fost cu tata. Doar noi, tata si fiica, cum nu mai fusesem de multi, foarte multi ani. Destinul ne-a purtat catre o mini excursie impreuna,  nu una cum ar fi trebuit sa fie, una inundata cu lacrimi si durere.

Am dormit ca doi adulti, in paturi separate, oarecum stingheri. Impropriu spus, am dormit, caci noaptea ne-a fost presarata de griji si ore lungi de nesomn. Aveam o lista lunga cu de ce-uri, pe care mi le tot adresam, lista la care am renuntat in timp si pe care am inlocuit-o cu una plina de vise, dorinte, oameni pe care i-am iertat si multa iubire.

Am asteptat impreuna la doctor, eu traversand holul lung de nenumarate ori, cu mintea plina de neliniste.

Am intrat singura, doctorul m-a controlat si mi-a spus sa vina si tata. Din acel moment am cazut intr-o genune insondabila in care alunecam si mai mult la fiecare cuvant pronuntat. Cautam cu disperare sa ma salvez, in timp ce pe retina mi se derulau cu repeziciune secvente din filmul vietii mele.

Oftatul prelung al tatalui meu incerca in van sa nu se transforme in suspin. Ne-a unit pentru a doua oara neputinta in fata unei sorti potrivnice. Viata nu ar trebui sa fie un vertij ametitor, ci un carusel lent, plin de culoare, un joc succesiv de emotii, sinceritate, iubire, impacare, credinta, liniste, intelegere si iertare.

Doctorul mi-a recomadat biopsia si computer-ul tomograf pentru eliminarea unor determinari secundare. Cu sufletele dezbracate de orice urma de liniste, ne-am indreptat amandoi spre o noua clinica, unde urma sa aflu pentru prima data ceva palpabil.

Mi-am intins mana pentru injectarea substantei de contrast, nestiind atunci ca strapungerea venelor va deveni in viitor, un lucru firesc, parte a unei realitati ineluctabile.

La scurt timp a venit si rezultatul: fara determinari secundare toraco-abdomino-pelvine detectabile CT. Plimbam rezulatul de la unul la altul inainte de a intra la un nou medic radiolog. L-am auzit pe tata, spunand:

-Stii cat de frica mi-a fost sa nu ai metastaze?

Cu rezultatul in mana, istovita, victima a unei ingrijorari permanente, am avut pentru prima data un dialog clar cu un medic care si-a alocat timpul necesar pentru a linisti un bolnav de cancer aflat la inceput de drum.

Mi-a spus ca voi avea un an greu, ca rolul psihicului este mai important decat medicatia in sine, m-a indemnat sa-mi dau voie sa plang la inceput, dar sa-mi gasesc forta necesara sa lupt, pentru ca viata mea va fi mai plina si mai buna ca niciodata.

I-am urmat sfatul si pentru prima data, mi-am urlat disperarea in bratele tatalui meu, in masina. Am plans pana la epuizare si am apreciat ca desi lui ii era infint mai greu sa-si stie copilul bolnav, nu a varsat o lacrima in fata mea. Mangaierile lui au facut cat o mie de cuvinte, caci sufletele nostre strivite au rezonat intr-o intimitate emotionala de nedescris.

Noaptea l-am rugat sa uneasca paturile si-am devenit din nou copil, copilul protejat de bratele si iubirea neconditionata ale unicului  parinte.

Ultima zi in Cluj a fost ziua decisiva. Biopsia deschisa urma sa-mi ghideze pasii catre drumul anevoios pe care il aveam de parcurs.

Am intrat in sala de operatie. Frigul si frica imi inghetasera sangele in vene si pentru cateva secunde am uitat cum sa respir. Un tip, cam de seama mea, imi explica calm in timp ce imi mangaia fata si-mi stergea raurile de lacrimi, ce urma sa mi se intampla.

M-a intrebat cum ma cheama si cati ani am si mi-a spus:

-Elena, tu trebuia sa fii la Untold, nu aici!

Si-am adormit.

 

Foto: Pinterest

ONE LOVE, ONE BLOOD

bd298d9ce90ea0715c555dab8c26dd24

This post is about him, the one who saved me for so many times. I have decided to write it in English, as my husband has a different nationality.

I met him after my mother died, when my heart was broken. He grabbed pieces of it and started to put them back together with his tenderness, love and care. I have never met that kind of love before. He took my hand and we set foot on a magical land, far away from all the cruelty and suffering. His touches were soft, his kisses were consuming, full of hunger and the look in his eyes, full of passion. He has blue eyes, perfect, cloudless sky blue.

His back is firm, his shoulders wide, he looks strong but he is one of the most sensitive person I’ve met. He knew I was disturbed, but he took me like this, under his wings and tried constantly to fix me.

We’ve spent hundreds of evenings, just the two of us, in narrow rooms, beautiful music and embracements. I like, even now, to rest my head on his chest and dream of better days.

He is intelligent, funny and supportive and most of all, he is mine. He is part of me and he never let go of my hand, on the hardest of my times.

Once we were coming back home after chemotherapy, and I had to tell him:

– If something ever happens to me, I want you to know that I loved you the most.

He said it won’t and that we will grow old together, that this is our fight and I am not alone. And I believed him.

He is the one that once made me feel completely alive and my heart full of fire, and even if we were many times broken, I know that he will make me feel like that again. We have our own desires, dreams and even song.

Is is getting better or do you feel the same?

I know it will…

Speranta

557aa21e80a518afc216eb2af8f3556d

– Cum am plecat din clinica, imbratisand un posibil cancer?

Cu lacrimi si miscari incontrolabile. Gandurile imi erau asfixiate de groaza prezentului si de incertitudinea viitorului. Ma aflam pe muchia celui mai vast hau, dezechilibrata sufleteste. A fost nevoie doar de o milisecunda de lumina captata pentru a da nastere unei sperante care sa-mi salveze mintea de la prabusire.

Aveam doua diagnostice diferite. Speranta m-a impins sa caut validarea celui fericit. Am ales o somitate in domeniu.

Am intrat tematoare, deja cunosteam procedura. Ecografia, deloc ieftina, a constat in examinera unui singur san. I-am reamintit, timid, ca am totusi doi. Mi-a raspuns ca oricum dispar la operatie, cunoscand istoricul familial.

Imi tot repeta ca am venit la el sa ma fac bine. Arata ca un crai de Dorobanti, scolit pe banii parintilor. Ne-am mutat cu discutia pe hol, refuzand sa plec fara o certitudine. Atitudinea si pozitia lui, sprijinit intr-o rana de perete, m-au facut sa ma simt…ca-n gara, pe un peron plin de pacienti si apartinatori, care asteptau increzatori, trenul catre destinatia fericita.

Mi-a recomandat testele oncogenetice, RMN sani si mastectomia radicala bilaterala, in cazul in care eram purtatoarea mutatiei genetice. A refuzat sa-mi faca biopsie, pe motivul unui traumatism nejustificat, al sanului presupun, caci mintea mea ajunsese deja la limita critica. Imi tot repeta ca ar putea fi cancer sau nu. Incercam sa deslusesc printre cuvinte fara noima, ce anume ar vrea sa-mi transmita. Ne jucam de-a v-ati ascunselea: Uite cancerul, nu e cancerul!

Am ales sa fac testatarea BRCA1 si 2 si-am plans tot drumul spre casa. Eram epuizata de la posibilele scenarii pe care mi le construisem in minte. Drumul catre cancer incepea sa se ingusteze si, totusi, cautam stradute laterale, de iesire.

Eram furioasa, cunosteam foarte bine repercusiunile unei negari indelungate. Durerea emotionala devenea de nesuportat, zilnic mi se derula in minte filmul vietii mele de pana atunci, ma invinovateam pentru ce mi se intampla.

Am inceput shopping-ul in cautarea medicului potrivit. Conexiunea cu medicul care te trateaza trebuie sa fie una foarte buna, increderea trebuie sa primeze. Drumul catre vindecare al unui pacient de cancer este unul lung, pe parcursul caruia inveti sa cunosti  detaliile bolii, sa-ti constientizezi sansele reusitei. Confortul psihic este indispensabil.

Urmatoarea oprire a fost la Cluj, acolo unde m-a izbit adevarata fata a bolii. Aveam senzatia ca din ziduri ies chipuri grotesti, maini si picioare deformate care incearca sa ma prinda, sa-mi rapeasca speranta, arma suprema de lupta.

Holurile erau arhipline cu oameni muti si surzi sufleteste, boala se plimba nestingherita prin cele mai intunecate cotloane, te pandea de pretutindeni.

Asteptam ingrozita la o noua usa, alaturi de multe alte suflete. Incepusem sa vad dincolo de trupuri, sa vad durere sufleteasca, amaraciune si disperare.

Asteptam ca un condamnat, proclamarea unui nou verdict, si cautam in minte, printre toate ororile Pandorei, speranta de pe fundul cutiei.

Foto: John William Waterhouse

 

 

What the pink ?

29f8271a61251532317bd84be815e9e3

La inceputul anului curent, am crezut ca viata mea va capata contururi regulate. In sfarsit, incepusem sa intrevad orizonturi mai bune. Am tras o gura mare mare de aer, mi-am umplut sufletul de prospetime si-am pasit increzatoare pe drumul lin pe care mi-l configurasem in minte. Copiii crescusera, cea mare se putea descurca bine cateva ore fara noi. Am decis ca poate sa stea singura acasa, sa ne putem bucura si-n doi de petreceri de oameni mari, pe muzica noastra, pana-n noapte tarziu.

Ne-am crescut copiii singuri, bunici am avut doar primii cinci ani. Cel mic nici nu a apucat sa-si cunoasca bunica, n-a beneficiat de dulciuri de poveste, sarbatori feerice sau recompense nejustificate. Eu si sotul meu nu prea am avut timp doar pentru noi, tanjeam la vacante fara galeti de plastic si piscine gonflabile. Uneori, imi doream o cina si-o carte buna, compania lui si atat.

Anul 2017 urma sa ne aduca putin timp doar pentru noi, iar mie, linistea la care sperasem de ani de zile. Dupa o munca asidua impreuna cu terapeutul meu, ajunsesem acolo unde trebuia sa fiu, atat de aproape de linia de start.

In ianuarie, am simtit intamplator un nodul in san. Nu am facut parte, spre rusinea mea, din categoria femeilor care se controleaza regulat. Mama a fost victima unui cancer de san, sora ei a unui cancer ovarian. Cu atat mai mult, ar fi trebuit sa respect cu sfintenie vizitele la doctor. Desi sunt om disciplinat, docil, imi faceam controale alandala, cand mai simteam eu ca ceva nu ar fi in regula. Si de fiecare data era. Pana cand nu a mai fost…

Imi era teama de cancer, stiam de mutatii genetice, banuiam ca le am si eu, dar pe de alta parte, ma gandeam ca mie nu mi se poate intampla. Eram aproape sigura ca mama inchisese cercul cancerosilor din familia noastra si ca nimeni n-ar mai fi putut sa cada in el.

Imi facusem atat de multe scenarii dramatice in trecut, inaintea unei banale ecografii, a carei rezultat era de fiecare data fericit, incat acum m-am prezentat la medic, fluierand.

In data de 27 ianuarie, in timp ce-mi plimba transductorul pe sani, in miscari circulare, intr-o camera obscura, c-un radio ce canta in colt, menit cred sa-ti induca o stare de relaxare, m-a strafulgerat de nicaieri un gand: Si daca, tocmai acum, e cancer ?

Rezultatul de mastoza chistica, cu un chist mai incrancenat ce masura un pic mai mult decat rubedeniile din jur, si anume 6 mm, ar fi trebuit sa-mi aduca linistea. Dar, nu mi-a adus-o. Atunci, in cabinetul celei careia cu siguranta si-a gresit profesia, am stiut.

30 ianuarie, zi pe care as vrea sa mi-o scot cu desavarsire din tiparul mintii, mi-a adus confirmarea celui mai negru cosmar. Inca aud ecoul medicului: Elena, ai cancer !

Nu prea m-am priceput niciodata la injurat. Atunci, am facut-o. I-am gasit un oarecare echivalent, in engleza

-What the pink?

Nu am avut parte de contururi regulate, ci de cele neregulate ale formatiunii din san!

 

Bestia

36810e6f5e4800c06ec1fa30ead5847d

A venit vremea sa scriu despre ea, despre Bestie. Imi sopteste in timpanul mintii : ” Sunt aici !”, chiar si in cele mai frumoase momente. Vine, ma ia de mana si ma strange cu atata forta, incat imi lasa rani adanci in carne si-n inima.  Imi aminteste continuu ca oriunde m-as duce nu sunt singura, ca-mi urmareste gandurile si-mi anticipeaza miscarile, iar la culcare imi promite inca o noapte istovitoare.

Ne trezim impreuna, eu vlaguita, cu fata mototolita, ochii incercanati, fara par, sprancene sau gene, ea puternica, perfida, rapace. Stie ca lupt, ca mintea-mi e agera, vioaie si sufletu-mi la fel, ca primesc iubire necontenit si ca nu voi ceda. Nu se teme, e plina de ura, dar recunoaste ca sunt un adversar important si face pasi inapoi.

A venit in familia noastra cand aveam 14 ani, s-a instalat ca o infatuata in trupul mamei si-a facut mendrele o perioada, dar a plecat cu coada intre picioare, maraind.

Si-a dorit cu ardoare sa devina membru al familiei noastra, caci si-a facut simtita prezenta mai mereu si a calcat in picioare povesti, vieti, suflete, destine. Mi-a luat cu ea bunicul, matusa si ulterior, a prins-o din urma pe mama. Atunci a intors cutitul cel mai adanc, si-a facut drum printre mii de bucati de inima si mi-a strapuns sufletul. Nu am putut sa o salvez pe mama din ghearele ei, am privit cum mi-o ia si i-am lasat-o, am lasat-o sa plece trufasa si am sperat ca nu se va mai intoarce niciodata.

Acum imi spune ca singura am chemat-o, caci mi-a simtit teama, stia ca nu o vreau, dar ca totusi am asteptat-o sa vina si a venit. As vrea sa ma duc in pustiu si sa urlu, sa urlu la ea, sa-i spun tot ce-am adunat toti anii astia. Oh, Doamne, cat o urasc! Dar, stiu ce vrea, vrea sa-i recunosc ca doar acum am invatat sa traiesc, sa ma bucur de fiecare dimineata,  de fiecare imbratisare, de fiecare zambet, de fiecare vorba buna. Am invatat sa ascult, sa nu mai judec, sa fiu mai intelegatoare, mai iubitoare.

A venit si mi-a dat lectia suprema, asteapta rabdatoare sa vada ca am inteles, ca-i recunosc si meritele si-mi promite, tacit, ca va pleca.

Mi-am format in jurul meu un zid din iubirea si grija celor dragi, din povestile celor care au invins, din rabdarea, devotamentul si profesionalismul doctorului meu. In fiecare zi, mai adaug o caramida, o caramida  trainica catre reusita si intrevad un final fericit.

Foto: Pinterest