Metamorfoza

Pentru cei care nu stiu, polioradiculonevrita se manifesta prin slabiciune musculara, parestezii ale membrelor inferioare si pierderea reflexelor, pana la 20% din pacienti putand dezvolta insuficienta respiratorie.

Anul 1991 a fost un an de cumpana pentru mine si parintii mei. Nu am pierdut un an din viata, dar am pierdut cu siguranta un an din perioada copilariei, caci am uitat in mare parte sa fiu copil si am invatat sa fiu pacient. Am trecut de la pacientul speriat, rezervat, inhibat, docil, la pacientul preferat. Am invatat sa infrunt cu stoicism durerea fizica, dar o viata de om nu mi-a ajuns sa infrunt durerea emotionala. Ideea mea despre cine sunt a fost asociata mult timp cu nelinistea. Pacea era dusmanul meu si am devenit maestru in arta autosabotarii.

Un an de zile, spitalele mi-au devenit case, iar intregul arsenal de medici, asistente si alti pacienti, familie. Am fost intotdeauna usor de iubit, desi am avut o personalitate dificila, de emotivitate extrema, foarte impulsiva. Mi-am sabotat relatiile si propria-mi fericire si a altora. Si, desi ar fi avut motive solide sa ma paraseasca, partenerii mei au fost cei parasiti. Aveam in egala masura atat de mult de oferit, incat pretul complacerii intr-o relatie defectuoasa parea rezonabil.

Mi-a fost usor sa devin preferata noii mele familiei. Eram intampinata cu cele mai sincere zambete, in fiecare zi parul imi era pieptanat si prins in noi impletituri de catre asistentele medicale. Am avut parte de un tratament preferential, plusat in egala masura de catre parintii mei, motiv pentru care am perceput durerea fizica ca pe o componenta esentiala a cadrului confortabil in care-mi duceam existenta. Durerea fizica nu este suferinta, ea devine suferinta doar atunci cand mintea o amesteca cu emotie. De-a lungul vietii le-am cunoscut pe amandoua, iar cea din urma este cel mai greu de suportat.

Anul scolar l-am dus la bun sfarsit doar pentru ca mama era invatatoare. Zilnic faceam temele impreuna in spital si-mi preda lectiile noi. A fost intruchiparea invatatoarei perfecte. Probabil, perioada in care a fost cea mai rabdatoare din intreaga-i cariera.

Tratamentele la spitalul din orasul meu nu au dus la rezultatele asteptate, motiv pentru care eu si mama ne-am mutat in timpul vacantei de vara in Valcele, judetul Covasna, unde imi petreceam mare parte din zi la Spitalul de Patologie Neuromusculara, unicul de acest gen din tara.Spital-Valcele-1024x552.jpg

Dupa o luna, ni s-a alaturat si tata si ne-am reintregit familia, incercata, dar mai unita ca niciodata. Eu nu le-am simtit disperarea, m-am adaptat usor schimbarilor survenite, imi lipseau prietenii de acasa, dar imaginatia debordanta pe care o aveam mi-a tinut companie si mi-am construit in minte cele mai inedite jucarii, cei mai loiali parteneri de joaca. Am inceput sa citesc mult. Pastrez in biblioteca mea cartea ” Doi ochi alabastri ” de Thomas Hardy, citita si rascitita atunci. Daca o rasfoiesc, simt si acum mirosul noptilor de vara, al culcusului de iarba proaspata in care eu si mama mea stateam tolanite, ascultandu-i povestile cu o dorinta de nestavilit, aud ciripitul pasarilor pe veranda veche din lemn a casei in care ne-a gazduit cu atat de multa marinimie  o batranica, pe care am ajuns sa o iubesc ca pe o bunica si mai ales, simt si acum dragostea parintilor mei. Inchei acest articol cu un citat din cartea copilariei mele.

” E mai bine sa ai parte de o farama de fericire trainica, care incepe acum si tine toata viata, decat s-astepti sa-ti vina un car de fericire, candva in viitor, dar acum sa n-ai parte nici macar de un dram „.

Foto: Google