Un minut, cat o ora!

7f686e7184fac78f26e0c89863a9fdb8

Privesc cu nostalgie catre varsta inocentei si candorii, cand grijile erau inexistente, iar singura mea responsabilitate erau cozile interminabile la portocale si banane necoapte. Oh, Doamne, si ce gust divin aveau!

Ati ghicit, am fost un copil optzecist, cu jucarii in mare parte improvizate, maidanul fiindu-mi Regat.

In lipsa platformelor actuale de socializare, aveam prieteni adevarati, a caror existenta era la fel de simpla si de frumoasa ca si a mea. Singurile boli pe care le cunoasteam erau cele specifice copilariei, si chiar si atunci era mare veselie, fiind scutiti de indatoririle scolare. Nu existau boli grave si mult timp am crezut ca oamenii sunt nemuritori.

Nu cunosteam notiunea timpului, orele se masurau in momente, iar zilele in pasaje mirifice din dulcea poveste a copilariei.

Cutreieram scari de bloc, construindu-mi in minte castele de clestar sau din alte materiale inedite in a caror imense sali de bal pluteam euforica, invesmantata in rochii ce imi confereau puteri invincibile. Traiam o utopie, aproape ca puteam atinge fizic fericirea, fericire care era o rasplata, nu un scop.

Mama reusea sa ma cheme in casa, cand eram in mijlocul celei mai fastuase nunti regale, si de fiecare data ceda in fata rugamintilor mele febrile, acordandu-mi inca un minut, minut care se transforma in ora.

De-a lungul vietii mele de adult, m-am aliniat, treptat, dar sigur, la grijile cotidiene, timpul devenindu-mi inamic. Jocul pe terenul lui a devenit greoi si enervant, supunandu-ma regulilor lui rigide, din necesitate.

S-a oprit, totusi, cand am primit diagnosticul de carcinom mamar invaziv. De atunci, jucam pe terenul meu si functioneaza dupa regulile mele, un minut s-a transformat din nou in ora, caci clipele mele sunt de nepretuit.

Foto: Pinterest