Soarecii, plosnitele si Dumnezeu

Stiu ca mai nimeni nu ar asocia divinitatea cu vietatile din titlul meu, dar eu le-am cunoscut pe toate cam in aceeasi perioada, nu neaparat in aceasta ordine.

Ajunse in satucul unde apa curenta era un lux, butoaiele cu apa de ploaie si  toaletele in curte fiind firesti, ne-am cautat o familie decenta care sa ne gazduiasca. La vremea respectiva anunturile online erau inexistente, la fel si internetul, asa ca ne-am incercat norocul acolo unde sa faceau cele mai ascunse destainuri, oficial sau nu, la biserica. O biserica din piatra si caramida, cu acoperisul din tigla.

Valcele

Preotul paroh, Ioan Tamas, care slujeste si in prezent, un om de o efervescenta intelectuala rara, foarte spontan, plin de viata, care atunci cand radea si o facea des, radea cu atata pofta incat devenea molipsitor, ne-a recomandat o batrana, vaduva, discreta, modesta, care ne-ar fi primit cu mare drag, contra unei sume de bani.

2-Tamas-2

Nu ne-am imaginat cat de discreta, pana sa-i calcam pragul gospodariei. Ne-a dat o camera mobilata sumar, cu o intrare separata, nefiind nevoite sa parcurgem toate celelate camere vagon. Slava Domnului, ca in trecut casele-tren erau concepute cu cel putin doua usi exterioare. Cred ca mama a acceptat-o de nevoie, alta explicatie logica nu i-am gasit si nu-i gasesc nici in prezent.

Batrana respectiva era atat de surda, incat prezenta ei nu ne-ar fi putut deranja niciodata. Uneori aveam senzatia ca face parte din mobilier, nu ti-ar fi raspuns nici daca i-ai fi tipat in ureche.

Dupa cateva zile, am dedus ca era in mare masura si oarba, avand in vedere ca soarecii treceau nestigherinti prin casa. La inceput nu le-am simtit prezenta, ne-au respectat intimitatea, fiind niste soareci amabili sau poate doar speriati, dar cand ne-au invadat, cred ca si-au luat si prietenii din vecini. Ma obisnuisem cu ei, le lasam bomboane pe dusumea si-i priveam cum le rontaie proptite in labele din fata. Pareau fericiti. Vreo doi erau chiar simpatici, ei ne vizitau cel mai des, asa ca i-am si botezat si-am invatat sa convietuim.

Vizitatorii nocturni n-au fost insa la fel de prietenosi. Nu i-am putut vedea cu ochiul liber,  marimea lor variind de la o gamalie de ac pana la o samanta de mar, dar le-am simtit din plin prezenta prin toate petele rosii ce-mi acopereau 70 % din spate si abdomen. Cred ca pana sa-mi fac aparitia pe teritoriul lor, foamete a fost similara cu cea din 1917, corpul ramolit, lipsit de vlaga al batranei surde si oarbe nefiind foarte ofertant. Dupa privatiunile severe la care fusesera supuse atata amar de vreme, sangele meu tanar a fost mana cereasca, asa ca noapte de noapte au organizat cele mai bogate dineuri si mese festive, hrana fiind indestulatoare pentru o intreaga comunitate de plosnite.

A fost picatura care a umplut paharul. Ne-am luat boccelele si ne-am indreptat din nou catre casa lui Dumnezeu, unde mama a inceput sa practice rugaciunea, care face inima trista vesela, sufletul deznadajduit plin de nadejde. Rugaciunea este adevarata intalnire cu Dumnezeu. Eu mi-am gasit mantuirea prin rugaciunea mamei mele, prin credinta ei de nestavilit, care nu a parasit-o niciodata pe tot parcursul vietii ei, caci atunci cand crezi, Dumnezeu lucreaza, intotdeauna!

Foto Parohia Valcele, Google

Metamorfoza

Pentru cei care nu stiu, polioradiculonevrita se manifesta prin slabiciune musculara, parestezii ale membrelor inferioare si pierderea reflexelor, pana la 20% din pacienti putand dezvolta insuficienta respiratorie.

Anul 1991 a fost un an de cumpana pentru mine si parintii mei. Nu am pierdut un an din viata, dar am pierdut cu siguranta un an din perioada copilariei, caci am uitat in mare parte sa fiu copil si am invatat sa fiu pacient. Am trecut de la pacientul speriat, rezervat, inhibat, docil, la pacientul preferat. Am invatat sa infrunt cu stoicism durerea fizica, dar o viata de om nu mi-a ajuns sa infrunt durerea emotionala. Ideea mea despre cine sunt a fost asociata mult timp cu nelinistea. Pacea era dusmanul meu si am devenit maestru in arta autosabotarii.

Un an de zile, spitalele mi-au devenit case, iar intregul arsenal de medici, asistente si alti pacienti, familie. Am fost intotdeauna usor de iubit, desi am avut o personalitate dificila, de emotivitate extrema, foarte impulsiva. Mi-am sabotat relatiile si propria-mi fericire si a altora. Si, desi ar fi avut motive solide sa ma paraseasca, partenerii mei au fost cei parasiti. Aveam in egala masura atat de mult de oferit, incat pretul complacerii intr-o relatie defectuoasa parea rezonabil.

Mi-a fost usor sa devin preferata noii mele familiei. Eram intampinata cu cele mai sincere zambete, in fiecare zi parul imi era pieptanat si prins in noi impletituri de catre asistentele medicale. Am avut parte de un tratament preferential, plusat in egala masura de catre parintii mei, motiv pentru care am perceput durerea fizica ca pe o componenta esentiala a cadrului confortabil in care-mi duceam existenta. Durerea fizica nu este suferinta, ea devine suferinta doar atunci cand mintea o amesteca cu emotie. De-a lungul vietii le-am cunoscut pe amandoua, iar cea din urma este cel mai greu de suportat.

Anul scolar l-am dus la bun sfarsit doar pentru ca mama era invatatoare. Zilnic faceam temele impreuna in spital si-mi preda lectiile noi. A fost intruchiparea invatatoarei perfecte. Probabil, perioada in care a fost cea mai rabdatoare din intreaga-i cariera.

Tratamentele la spitalul din orasul meu nu au dus la rezultatele asteptate, motiv pentru care eu si mama ne-am mutat in timpul vacantei de vara in Valcele, judetul Covasna, unde imi petreceam mare parte din zi la Spitalul de Patologie Neuromusculara, unicul de acest gen din tara.Spital-Valcele-1024x552.jpg

Dupa o luna, ni s-a alaturat si tata si ne-am reintregit familia, incercata, dar mai unita ca niciodata. Eu nu le-am simtit disperarea, m-am adaptat usor schimbarilor survenite, imi lipseau prietenii de acasa, dar imaginatia debordanta pe care o aveam mi-a tinut companie si mi-am construit in minte cele mai inedite jucarii, cei mai loiali parteneri de joaca. Am inceput sa citesc mult. Pastrez in biblioteca mea cartea ” Doi ochi alabastri ” de Thomas Hardy, citita si rascitita atunci. Daca o rasfoiesc, simt si acum mirosul noptilor de vara, al culcusului de iarba proaspata in care eu si mama mea stateam tolanite, ascultandu-i povestile cu o dorinta de nestavilit, aud ciripitul pasarilor pe veranda veche din lemn a casei in care ne-a gazduit cu atat de multa marinimie  o batranica, pe care am ajuns sa o iubesc ca pe o bunica si mai ales, simt si acum dragostea parintilor mei. Inchei acest articol cu un citat din cartea copilariei mele.

” E mai bine sa ai parte de o farama de fericire trainica, care incepe acum si tine toata viata, decat s-astepti sa-ti vina un car de fericire, candva in viitor, dar acum sa n-ai parte nici macar de un dram „.

Foto: Google

RUN FORREST, RUN!

cc314cb4150b6eeba3414b9c4ad91ca6

Toate etapele vietii mele de pana acum, au fost scurte dar, intense. Am trecut de la nou-nascut, la copil, la adolescent, tanar, adult, la om matur, pana la varsta de 35 de ani. Unele perioade au fost foarte fericite, altele mai putin fericite, iar altele, dezastruoase.

Se presupune ca intre 35 si 56 de ani are loc perioada maturitatii, ce cuprinde dezvoltarea sufleteasca. Nu m-am incadrat in aceste granite cronologice, evenimentele din viata mea au dus la o maturizare mult mai rapida.

Nu am cedat niciodata insa  complet in fata maturitatii. Ador sa stau desculta in iarba si sa privesc cu uimire norii vatuiti, care se misca pe un cer albastru. Unii mai repede, altii par sa poposeasca mai mult. In imaginatia mea, imbraca cela mai nebanuite forme, de la inima la insusi Cupidon, cu a sa tolba plina de sageti, unele unse cu miere, altele inmuiate in otrava. Mirosul florilor ma inspira si pot urmari cu o curiozitate de-a dreptul puerila, gospodaria unor familii de furnici.

Maturitatea si copilaria nu trebuie sa fie in razboi. Suntem sedusi de puterea de a deveni adulti, de responsabilitatea de a detine controlul, dar ochii de copil sunt ochi de sfant.

Ma bucur ca nu am uitat sa hranesc copilul interior. Atunci cand mi-a fost cel mai greu, a stiut sa ma ia de mana, sa ma imbie la visare si speranta.

In jurul varstei de 9 ani, m-a izbit realitatea cruda a unei lumi pe care nu o cunosteam. Cred si acum ca aceea a fost incercarea parintilor mei, nu a mea, dar impreuna am parcus drumul anevoios si am iesit castigatori.

A inceput intr-o vacanta de vara, in timp ce alergam zglobie pe carari de munte, vanand aprecierile tatalui. Pe tatal meu l-am adorat toata copilaria, si eu, si toti prietenii mei.  Ulterior l-au adorat doar prietenii mei. Dar, dupa ani de zile, am ajuns sa-l ador din nou.

M-am impiedecat, am cazut si nu m-am mai putut ridica. Parca-mi aud si acum tatal: Hai, Elena, alearga! Oricat de mult mi-as fi dorit, corpul meu se incapatana sa nu asculte.

Copiii au tendinta sa exagereze, motiv pentru care, parintii mei nu au crezut ca as avea o problema.

Nu uiti niciodata ca ai fost bolnav, silueta fantomatica a bolii se instaleaza comod intr-un colt al sufletului si isi face aparitia la cea mai infima chemare. Nu toate gandurile pot fi controlate.

Imi amintesc si acum momentul decisiv. Am cazut in fata blocului si nu m-am mai putut ridica. M-am deplasat in mersul piticului pana la primul punct de sprijin. Mama a vazut toata scena de la balcon si am inceput curand, marea aventura pe la usile medicilor.

Stiu ca multi ani a urmarit-o cel mai urat sentiment din lume, cel de vinovatie, care atunci cand se instaleaza, nu-si mai paraseste colocatarul nici daca-i aduci cele mai rationale temeiuri.

Doctorii au dat din umeri, m-au trimis de la unii la altii, m-au suspus la diferite teste, fara sa-mi poata pune un diagnostic cert.

Am perceput punctia lombara ca pe un act de tortura. Legata de maini, pe un scaun, mi s-a extras lichidul graitor.

Intr-un final, a venit si diagnosticul: polioradiculonevrita, o boala care ucide!

Si, totusi, eu sunt aici, in spatele laptop-ului, in gradina mea plina cu flori si scriu aceste randuri.

Foto: Pinterest

Un minut, cat o ora!

7f686e7184fac78f26e0c89863a9fdb8

Privesc cu nostalgie catre varsta inocentei si candorii, cand grijile erau inexistente, iar singura mea responsabilitate erau cozile interminabile la portocale si banane necoapte. Oh, Doamne, si ce gust divin aveau!

Ati ghicit, am fost un copil optzecist, cu jucarii in mare parte improvizate, maidanul fiindu-mi Regat.

In lipsa platformelor actuale de socializare, aveam prieteni adevarati, a caror existenta era la fel de simpla si de frumoasa ca si a mea. Singurile boli pe care le cunoasteam erau cele specifice copilariei, si chiar si atunci era mare veselie, fiind scutiti de indatoririle scolare. Nu existau boli grave si mult timp am crezut ca oamenii sunt nemuritori.

Nu cunosteam notiunea timpului, orele se masurau in momente, iar zilele in pasaje mirifice din dulcea poveste a copilariei.

Cutreieram scari de bloc, construindu-mi in minte castele de clestar sau din alte materiale inedite in a caror imense sali de bal pluteam euforica, invesmantata in rochii ce imi confereau puteri invincibile. Traiam o utopie, aproape ca puteam atinge fizic fericirea, fericire care era o rasplata, nu un scop.

Mama reusea sa ma cheme in casa, cand eram in mijlocul celei mai fastuase nunti regale, si de fiecare data ceda in fata rugamintilor mele febrile, acordandu-mi inca un minut, minut care se transforma in ora.

De-a lungul vietii mele de adult, m-am aliniat, treptat, dar sigur, la grijile cotidiene, timpul devenindu-mi inamic. Jocul pe terenul lui a devenit greoi si enervant, supunandu-ma regulilor lui rigide, din necesitate.

S-a oprit, totusi, cand am primit diagnosticul de carcinom mamar invaziv. De atunci, jucam pe terenul meu si functioneaza dupa regulile mele, un minut s-a transformat din nou in ora, caci clipele mele sunt de nepretuit.

Foto: Pinterest

Punctul zero

tumblr_mi5s5u40k11riczkoo1_250Prima data m-am nascut intr-o zi de vineri ( nu, n-am gresit, eu m-am nascut de doua ori). Nu era o vineri oarecare, ci Vinerea Mare. Am venit pe lume, cand in Biserica Ortodoxa se tine slujba de Prohod, care simbolizeaza inmormantarea Domnului. De asemenea, mama mi-a spus de multe ori ca m-a nascut in chinuri groaznice, egale cu moartea, unul dintre motivele pentru care am fost unicul ei copil. Imi place sa cred ca angajamentul pe care l-am luat inainte de a ma naste, ne-a salvat pe amandoua.

Nu cred in intamplare, la fel cum nu cred in conceptul tabula rasa a lui John Locke. Consider ca venim pe lume cu idei innascute, cu un plan bine stabilit, de la care putem devia sau nu. Evolutia noastra depinde de buna desfasurare a planului ales. Ne nastem cu un bagaj intelectual si genetic, cu un dar pe care trebuie sa-l folosim. Douazeci de ani, am banuit doar, ca sunt posesoarea unei mutatii genetice ce poate duce la aparitia unui cancer, un cancer care atunci cand si-a facut simtita prezenta, m-a salvat, m-a transformat, m-a facut sa-mi revin din starea de letargie in care ma aflam de prea mult timp.  Ma simt mai vie ca niciodata, mai libera, mai usoara si…fericita.

Mi-am provocat singura bolile ( da, au fost mai multe ). Am contribuit singura ani de zile la propria-mi nefericire , m-am scaldat in abisul sufletului meu si i-am tras si pe altii dupa mine, mi-am strigat deseori nefericirea, dar acum vreau sa-mi strig FERICIREA cu voi.

Foto: Pinterest