Oamenii nu ne apartin

Imi plimb sufletul printre oameni de cand ma stiu. Iubirea a fost laitmotivul povestii familiei mele. Toate cuvintele mamei mele izvorau din iubire si de cele mai multe ori erau despre iubire fata de aproape. Cred si acum ca in mama salasluia un bine imanent si ca raul a fost o notiune cu care nu am putut deveni familiara niciodata. Exista, fireste, reversul medaliei, nestiind sa reactionez niciodata la rau. De fiecare data cand mi s-a facut o nedreptate, m-am razvratit teribil, bula mea de perfectiune fiind zdruncinata din temelii.

Mama nu a stiut sa ma pregateasca pentru raul ineluctabil, iar sufletul meu, crescut si educat in iubire, a sangerat la fiecare abandon al omului de care s-a agatat, uneori pana la ultima respiratie a sperantei. A suferit cateva abandonuri pana sa inteleaga ca oamenii nu ne apartin, oricata dorinta, iubire si nevoie am sadi in ei.

Venim singuri pe lume, semanam iubire si cultivam familii, dar plecam la fel de singuri, poate mai plini de amintiri. Amintirile sunt mai reale chiar fata de tot ce am trait intens la un moment. Amintirile sunt cea mai de pret comoara, iar noi trebuie sa le pastram ca pe unica hrana in vreme de restriste.

Oamenii vin si pleaca, nu ne apartin, dar impreuna crosetam amintiri. Depinde doar de noi daca alegem macrameuri colorate sau tonuri sumbre de gri.

Imi doresc ca impreuna cu cei inca prezenti sa tesem un covor lung din lana multicolora, ca cele la care bunica mea lucra cu mult entuziasm in serile de vara, pe prispa varuita din fata casei. Falduri de chilimuri colorate se revarsau in odaile bunicilor mei, cu iz de povesti fericite. Iar pentru cei nou sositi, pregatesc o panza de bumbac pe care sa ne jucam cu o explozie nebanuita de culori si pe care sa o asezam la loc de cinste pe simezele vietii noastre traita impreuna, atat cat se va putea.


Cand eram copil mi se intamplau lucruri ciudate. Noaptea ma paraliza si cu greu reuseam sa adorm. Imi era frica sa dorm singura si eram mai linistita in lunile cand puteam dormi cu mama. Cam sase luni pe an. Tata era navigator, lucra in schimburi, o luna, da, o luna, nu.
Toti copiii se tem de intuneric si vad lucruri ciudate, dar am convingerea ca ce mi se intampla mie era real. De multe ori tineam ochii strans inchisi si ma rugam in gand, asa cum ma invatase mama. Curiozitatea era insa mai mare si cand ii deschideam vedeam tavanul plin de icoane, exact ca in biserica.
Intr-o dimineata, m-am trezit imbracata in haine de strada, pe jos, sprijinita de pat. Imi amintesc ca i-am spus tatalui meu, care facea glume. Asa a trecut el prin viata, glumind. Si nu a avut o viata lina. A fost modul lui, singura constanta printre toate hopurile vietii. In schimb, eu am dezvoltat tulburarea obsesiv compulsiva. Sa fi fost de la rugaciunile mamei, sau pur si simplu mintea mea, nici acum nu stiu. Nici nu conteaza. Am aproape 40 de ani si obsesiile au curs lant. Am sarit de la una la alta, si de fiecare data, am simtit la fel. Frica. Ceea ce era menit sa ma apere, mi-a adus si mai multa frica.
Fireste ca in anii postcomunisti, oamenii nu se duceau la psiholog, daramite oamenii mici. In schimb, se duceau la babe care descantau de deochi si practicau alte ritualuri dubioase. M-a dus si mama. Intr-o noapte, m-am trezit cu maioul plin de vin de rosu. Nu intelegeam cum a ajuns pe mine si buimaca, am inceput sa tip. Abia dupa ani de zile, mi-a explicat mama ca era un maiou “citit”.
Cred ca mi s-au aratat intotdeauna semne. Trebuia sa inteleg ca parcursul meu prin viata nu va fi unul usor. Probabil am venit aici sa indrept niste greseli din alta viata, astfel incat sa pot trece fericita in urmatoarea. Sau asa imi place sa cred. Inca nu am inteles de ce nu eram un copil normal si trebuia sa vad toate acele lucruri.
Intr-una dintre noptile in care dormeam cu mama, mi s-a facut foarte sete. Parca m-as fi dus pana la bucatarie, dar somnoroasa cum eram, nu ma puteam decide.
Si, uite asa, in fata patului, statea bunica mea, mama mamei mele. Statea acolo, neclintita, avand in mana cana noastra maro din lut. Doar ca bunica mea, nu numai ca nu se afla fizic la noi in casa, nu se mai afla demult in lumea noastra. Murise cand eu eram foarte mica, iar eu o stiam doar din poze. Mi-a fost atat de frica, incat nici nu am putut sa o trezesc pe mama, nu puteam decat sa-mi misc ochii. I-am inchis, sperand ca e doar inchipuirea mea, si i-am deschis la loc. Era tot acolo, fix in fata patului, uitandu-se la noi.
Abia a doua zi am putut sa ii spun mamei, care, cel mai probabil, a inclus evenimentul printre celelalte povestite de mine de-a lungul timpului. Evenimentele fara sens, create de frica mea sau de imaginatia mea bogata.
Dar eu stiu ca bunica era acolo, poate nu in carne si oase, poate imprumutase doar forma pamanteana, pentru ca eu sa o pot recunoaste. Cred ca a fost multa vreme prezenta in viata noastra, dar doar eu am stiut asta si pentru ca mi-a fost foarte frica, nu am mai vazut-o niciodata.
Cu toatea acestea, nu prea intelegeam exact ce inseamna sa mori. Multa vreme am crezut ca oamenii sunt nemuritori. Cred ca pe la sapte ani, am inteles ca, de fapt, atunci cand ne vine sorocul, murim.
Am plans mult, zile intregi si in momentele cand nu plangeam, gandul mortii iminente ma insotea mereu. La un moment dat, i-am impartasit unei prietene, in timp ce ne jucam la umbra unui copac, asezate pe un pled plin de jucarii de plastic. Imaginati-va momentul asta, un copil inconjurat de jucarii, gandindu-se la moarte.
–       Tu stii ca noi, oamenii, murim?
–       Da, dar cand ajungem batrani.
Nu am inteles cum in fata aceluiasi eveniment dureros, ea era senina, si eu atat de sfasiata de durere, la fel cum nu am inteles intreaga-mi existente cum alti oameni privesc acelasi eveniment din alte unghiuri de vedere. Poate mai normale. Inevitabilul ma ingrozea. Cum adica, parintii mor? Bunicii mor? Oamenii pe care eu ii iubesc mor?
Si-am continuat sa plang multa vreme, desi afara era vara, soare si frumos in fiecare zi. Plangeam pe canapeau din sufragerie, lacrimi amare, pline de incarcatura mortii. I-am spus mamei. Nu-mi mai amintesc exact ce mi-a spus. Imi amintesc ca m-a imbratisat. Dar durerea a continuat toata vara, pana cand la un moment dat s-a stins.
Asa am trait toata viata, din durere in durere. Unele s-au stins de la sine, altele au ramas, dar nu la fel de intense.
Fireste ca au fost si momente de fericire. O viata cu de toate, as spune. Ciudat este ca fericirea plenara a venit treizeci de ani mai tarziu, in proximitatea mortii, cea care la sapte ani mi-a adus atata amaraciune.

O altfel de copilarie



In 2017, am cunoscut-o pe Andreea in sala de asteptare a medicului oncolog.  Arata de parca urma sa ia parte la un concert. Era foarte cool, parul de abia incepuse sa-i creasca, dar nu cred ca voi mai vedea vreodata persoana de sex feminin careia sa-i stea atat de bine cheala. Daca nu s-ar fi aflat acolo si as fi zarit-o in treacat, pe strada, nu m-as fi gandit niciodata ca e bolnava.
Pe de alta parte, eu, aflata inca sub puterea socului, aratam ca un om vlaguit. Slabisem mult si cearcanele imi inconjurau ochii, transformandu-ma intr-un panda veritabil.
Si, iata-ne, fata in fata, noi doua si doua cancere, cu evolutii diferite. Candva fusese si ea ca mine, cu un cancer comun, insa Andreea nu l-a acceptat pe al ei decat atunci cand devenise deja tarziu. Cu toate acestea, parea intotdeauna incredibil de senina, ca si cum se refugia intr-o lume ai, departe de cele lumesti. Uneori, se refugia prea devreme, asa cum a fost si in cazul nostru. Eu am pierdut-o pe Andreea mai devrem fata de toti cei care au pierdut-o ieri. Am pierdut-o, dar am continuat sa o urmaresc, si faptul ca stiam ca inca e, imi facea bine. Cat egoism!

Cel mai bine stia sa scrie. Cand o citeam, eram acolo, in povestile ei, mergeam la unison cu bicicletele, mancam si eu zacusa pe maine cu ea, strabateam stradutele ore intregi si priveam cerul. Razadeluca, blogul ei, a fost singura ei avere. Imi tot spunea ca mi-l va lasa mie, sa continui sa scriu. Atat de mult am insemnat pentru ea, iar eu nici nu realizam.
Din ziua cand ne-am cunoscut, ne scriam zilnic, chiar si atunci cand ne era foarte rau. Mi-a spus, imi place sa cred, lucruri pe care nu le-a mai spus nimanui, atat de intime erau. Ma ruga sa pastrez secretul si il voi pastra. La capatul suferintei noastre, eram acolo sa ne prindem reciproc.
In ziua cand a inceput sa-mi cada parul, am decis sa scap de el, decat sa-l adun de peste tot prin casa. Am strans in baie, o claie mare de par, dintotdeauna am avut parul des. Cand m-am uitat in oglinda, nu eram ca ea. Eu nu eram frumoasa. Eram doar un om bolnav si nu aveam cum sa ascund asta.
Am accesat prietenia mea cu ea.
-De ce plangi?
-Pentru ca am ramas fara par.
-Pai, de ce ? Omul trebuie sa fie si chel o data in viata.
M-am linistit. Trebuia sa trec si peste asta. Si nu eram singura. Andreea era acolo. Batatorise drumul inaintea mea. Era un ghid foarte bun, cunostea toata potecile, cotiturile si destinatiile. Despre ultima nu va mai putea sa-mi povesteasca. Sau, cine stie, poate va putea.
 
Va urma

Raza mea de Luca

Exista cancer si CANCER, la fel cum exista oameni si OAMENI. De ce n-am mai scris? Pentru ca am dat mana cu DEPRESIA. DEPRESIA e doar una, biciuitoare, neagra, rece si grozav de inspaimantatoare. Dar ea este si un bun indicator. Cand nu mai esti iubibil, oamenii fug, se imprastie rapid si lasa cale libera gandurilor care te omoara zilnic, ora de ora, minut de minut. Nu ii condamn ca pleaca, nimeni nu vrea sa adulmece nefericirea altuia, insa ii condamn cand adauga caramizi solide zidului care tot creste intre lumina si intuneric. Despre motivele depresiei mele nu voi scrie acum, nu in totalitate, cel putin. Au fost mai multe, uneori nu sunt deloc, si, totusi, depresia apare, ca orice boala. Povara este si mare cand nu ai motive, caci pentru societate nu ai justificare.

Au fost oameni pe care i-am considerat camarezi de cale lunga, insa, cat de tare m-am inselat! Nu numai ca au disparut ca si cum nu au fost niciodata, dar si-au si ascutit ghearele in sufletul meu. In trecut, faceam adesea primul pas catre oamenii care imi intorceau spatele. Voiam sa se intoarca cu fata spre mine, sa reinnoim relatia, sa o peticim frumos si sa mergem mai departe impreuna.

Astazi, mi-am inchis si usile si ferestrele si-am astupat si gaura cheii. Nu mai e loc, nu va mai fi niciodata. Nu atunci cand ma doare sufletul pentru CANCERUL tatalui meu, nu atunci cand ai fi putut sa ajuti si ai fluierat nepasator. Nu atunci cand te-ai suparat nejustificat si ai jignit la fel de nejustificat. Nu atunci cand m-ai lasat sa gem singura sub povara tristetii.

Mi-a spus Olivia, psihoteraputul meu, ca poate asa voi invata cat de puternica sunt. Ce alta sansa as fi avut? Nu sunt puternica, nu inca, dar, am invatat ca inca am resurse sa duc greul. Si mai am doi-trei OAMENI, care daca nu au fugit acum, stiu ca nu vor fugi niciodata. Pentru ei, am ferestrele inimii larg deschise. Si candva, poate va mai si soare pe strazile pietruite catre sufletul meu.

Exista cancer si CANCER



Tata nu este ca mine. Nu poate fi ca mine, pentru ca este mult mai bun. De curand l-am vazut intr-o poza recenta, desi inca suntem foarte norocosi sa ne mai putem strange in brate. Dar ceea ce am vazut in poza m-a durut fizic. Desi radea, asa cum doar el stie sa ranjeasca in fata fiecarui fotograf amator sau nu, ceva nu era la locul lui. Acel ceva pe care numai oamenii care s-au intalnit cu cancerul il recunosc. Desi el m-a rugat sa nu scriu despre asta, eu am simtit ca nu mai pot. Am simtit ca am sufletul prea plin, ca trebuie sa ma reintorc la paginile mele goale si sa-mi astern durerea, sa se mai diminueze macar un pic, macar un pic… Da, tata are cancer, si, uite asa, s-a inchis cercul. Parinti si copil cu cancer. Dar, noi n-am fost doar cancer, am fost mult peste cancer, iar, tata, cu siguranta, i-a ras in nas. A ras de la prima silaba, in timp ce eu cautam cotloane de spital sa urlu. Cum, iar, iar, iar? Dar cum sa te ascunzi cand parintele iti cunoaste starile dupa primul sunet scos. Oricat am incercat sa ascund, n-am putut. Ma doare, tare. Dar cel mai tare ma doare ca el imi simte durerea si ca nu poate fi bine din cauza mea. Ma doare si mi-e frica. Mi-e frica ca nu am reusit sa-l fac mandru si ca fara el, eu nu voi mai sti sa fiu. El e ancora mea, funia groasa care ma trage puternic din abis, caci de multe ori am cochetat cu abisul. Dar tata, nu. Tata e puternic, este veselie si energie. El mereu asculta si ofera intelegere si compasiune. Este mereu omul potrivit la locul potrivit. Atata bucurie salasluieste in omul asta, incat cred, cu convingere, ca acesta este darul pe care l-a primit de la Dumnezeu. In copilaria mea, a fost un farsor convins, de la: “Elena, ia miroase si tu hreanul asta, cred ca este stricat, pana la aruncatul pocnitorilor in galeata de gunoi.” De aceea, pentru minea, mirosul de hrean este copilarie. La fel sunt si carnatii de porc pe care ii umpleam impreuna cu tata, sub indicatiile stricte ale mamei, in timp ce el imi facea cu ochiul. Dar, mai ales, pentru mine, copilaria este reprezentata de parintii mei. Acum mai e doar tata, de accea tata este TOT. De cand am aflat, eu m-am pierdut, si tot el mi-a fost si imi este sprijin. O saptamana s-a mutat la mine si mi-a placut. Ne-am uitat la filme, am povestit, am stabilit meniul zilnic, am plans, am ras. Eram iar Elena, copilul, in familia mea mica, impefecta, dar perfecta pentru mine. As vrea, tata, sa-ti spun ca te iubesc, ca esti tatal potrivit pentru mine, ca as vrea sa haladuim impreuna, cat ne-o mai fi, in locuri unde sa putem manca inghetata la cornet, printre cladiri din caramida rosie, stradute inguste, incarcate de istorie si mister. Si cel mai tare, mi-as dori sa te duc la Paris, acolo unde mama si-a dorit sa mearga si nu a mai ajuns niciodata. Haide sa-i indeplinim noi visul pentru ea. Am ceva sa-i spun acolo!
 
 

TATA, HREANUL SI CARNATII DE PORC





“Astazi, o vei lua pe Iulia si veti merge in Badalan. Un cartier unde oamenii traiesc fara apa, curent sau caldura. Vei vorbi cu ei si vei face un reportaj despre conditiile de acolo”, mi-a spus DCP, editorul coordonator al ziarului al carui reporter am fost. Inca ma doare cand ma exprim la trecut, dar, pe de alta parte, sunt extrem de recunoscatoare ca mi s-a dat sansa de a trai aceasta experienta. Reportajul de atunci a aparut pe prima pagina, desi eu nu mai lucrasem niciodata intr-o redactie. Si a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit. De atunci, au mai fost si altele. De fapt, as putea numi intreaga experienta de acolo un cadou. Am cunoscut oameni multi, frumosi, curajosi, si tot atatea povesti de viata. Am cutreierat ulite, sate parasite, am mancat branza cu ceapa si am baut vin. Am strans maini muncite si aspre si am atins suflete cu textele mele. Am ajutat multi oameni si multumirile lor au fost cea mai frumoasa rasplata a muncii mele. Am scris de multe ori ca si cum toti oamenii aceia ar fi fost si ai mei si m-am bucurat alaturi de ei pentru fiecare reusita a noastra.
“Viata libera” reprezinta intr-adevar un alt fel de job, unul la care eu adoram sa ma duc. Desi sunt dezorganizata, imprastiata si visatoare, acolo mi-am gasit locul meu. La biroul din mijloc, langa Victor, un om de o vasta cultura si un umorist convins. Impreuna chicoteam adesea, uneori si in sedinte, fiind trasi la raspundere ca niste scolari. “Eleno, ce zici, merge tricoul asta cu dungi cu pantalonii astia?” Ne-am certat tot din cauza  de “feshion”, cum s-ar spune. Dar ne-am impacat repede. Imi spunea mereu ca sunt tare vulpe si ca obtin mereu ce vreau. Uite ca atunci cand a trebuit sa plec din familia VL, n-am mai stiut sa fiu vulpe! N-am stiut cum sa fac ca sa mai raman. De ce-am plecat, nu am sa spun. O familie isi tine dezamagirile in casa. Cert este ca nu am fost pregatita sa plec. Am plecat tragand cu ochiul la ce a fost si sperand ca-mi va fi bine. Au trecut de atunci trei saptamani, si de dor, am mai fost pe acolo, sa mai simt un pic ca inca sunt a ei, a “Vietii libere”. Probabil ca o voi mai face si ca va fi veni si timpul cand nu o sa-mi mai para rau. Biroul meu, odinioara vesel, plin de jucarii, pixuri, radiere si alte chestii colorate, este acum gol. Un loc gol, dar cu energii bune. Caci acolo a fost fericire, pasiune, satisfactie, prietenie, speranta, empatie si iubire. Si imi doresc, din tot sufletul, sa fie ocupat de cineva la fel de constient ca si mine de sansa de a face parte dintr-o lume atat de diferita de tot ceea ce este in exterior. Multi stiu, putini cunosc! Doar cei norocosi. Poza a fost facuta astazi, de fosta mea colega, Sonia Baciu, care sunt convinsa ca stie cat o iubesc. Las mai jos si linkul catre primul meu reportaj. Multumesc, DCP!

https://www.viata-libera.ro/reportaj/119122-disperare-la-cote-maxime-intr-o-margine-a-orasului-galati-badalan-cartierul-fantoma-in-care-traiesc-oameni

Biroul gol, si inima si mai goala

G: Au iesit la CT noduli la plamani E: Fuck Cancer! G: Si o detereminare secundara la cap. Fuck, fuck, fuck! Am inceput chimio iar. Abia astept sa ajung acasa la pui. Mi-e atat de dor de ei. E: Tare rau imi pare! Am inceput sa plang. Cunosc neputinta aia si durerea de mama. G: Asta ma darama. Dorul! E: Hai ca mai poti! Pentru ei poti! G: Plang! Ma adun! Plang! Ma adun! Oare cate mai vin? Mai sunt de venit? E: Ai dureri? G: Nu. Doar tusesc! E: Sunt atat de furioasa pe boala asta nenorocita! G: Eu o urasc din tot sufletul! O detest ca imi face asta, mie si puilor mei! Ca ma tine departe de boboceii mei. Ca ma chinuie asa! E: Crezi in Dumnezeu? G: Cred! Dar, pe El nu l-am intrebat nicioadata nimic. Nici de ce eu. De ce mie. Nu am fost niciodata furioasa pe EL. Sunt constienta ca El imi da forta sa lupt. Atat ii cer, sa ma tina puternica, sa pot lupta. E: Nu esti singura! Nu stiu daca te consoleaza asta, probabil ca nu! Dar, sunt multi tineri bolnavi de cancer, iar povestile difera. Unii mai reusesc! Concentreaza-te pe asta! Eu sunt aici, daca te pot ajuta! Sa indraznesti! G: Sa fii sigura ca atunci cand voi simti nevoia sa vorbesc cu cineva aceeasi limba, te voi contacta! E: Putem sa-l injuram pe Cancer impreuna. Am si eu cateva sa-i spun. G: Hai ca suntem puternice. E: Asta ne arata marele C, ca suntem puternice! G: Fuck you, C!

Pe 14 august, Cancerul a reusit sa ne-o ia pe Geo! Dar, pentru mine, si pentru multi altii ca mine, ea va ramane o invingatoare! Nu e deloc usor sa lupti cu o asemnea forta si sa-ti pastrezi inca dorinta de viata vie si mintea nezdruncinata! Am plans si am ras impreuna de soarta care ne-a invartit pe amandoua ca intr-un carusel, cu durere si fericire, cu speranta si dezamagiri, cu urat si frumos! Pe ea, C a reusit sa o azvarle puternic din carusel! Cred ca a stiut mereu ca va pleca prea devreme, dar nu a vrut niciodata sa-si arate temerile in fata Bestiei, desi aceasta i le-a mirosit necontenit. Toata frumusetea sufletului ei nu a reusit sa anihileze mirosul de frica, iar Bestia a stiut! Mamele nu ar trebui sa moara niciodata, mai ales mamele care mai au inca drum lung de parcurs alaturi de puii lor! Geo s-a agatat demna de ultima speranta si si-a tinut strans puii de mana, pe tot parcursul luptei ei. Si tot demna a si plecat! Nu ai castigat, Bestie! Aici ai pierdut, pentru ca nimicnicia ta nu o sa inteleaga niciodata ce inseamna sa  pleci cu fruntea sus si inima curata! Iubirea ei, mai puternica decat frica, a ramas! Iubirea nu se vede, se simte, o vor simti puii mei si vor creste frumos! Geo a plecat, dar, mi-a lasat si mie un mesaj! Este datoria mea sa-mi tin promisiunea fata de ea!

Bravo, Geo! Sunt mandra de tine!  

A murit o mama!

Despre sex, cu ai nostri

Pentru cei care ma citesc si inca nu stiu in ce oras locuiesc, ei bine, a venit vremea sa va impartasesc. De ce tocmai acum? Pentru ca, de curand, am participat la un eveniment, unul educational, distractiv deopotriva, si santos. Sanatos pentru noi, dar, mai ales pentru copiii nostri. S-a vorbit despre sex, despre permisivitate, sexualitate corecta si despre obligativitatea noastra ca parinti de a ne informa copiii, inca de la varste fragede.

Prin urmare, locuiesc in Galati, un oras in care se mai intampla si lucruri faine, organizate de oameni si mai faini. Cum ar fi intalnirea gazduita de FasTracKids si sustinuta de psihologa Diana Balaban. Despre Diana, numai de bine. Conduce discutiile cu lejeritate, este o buna ascultatoare, intervine doar cand este cazul si ofera sfaturi pertinente. Pe deasupra, nu duce lipsa de carisma, ajungand sa o indragesti inca de la prima intalnire.

Tema? Sexualitatea la copii-tabu sau nu? Daca esti genul de parinte care nu considera ca ar trebui sa discute astfel de subiect cu copilul sau, mai ales la o varsta frageda, atunci te asigur ca ar trebui sa pui pe lista prioritatilor tale legate de cresterea copilului, si participarea la o astfel de intalnire. Vei pleca mai informat, mai constient de necesitatea de a contribui la formarea unor atitutidini sanatoase in ceea ce priveste comportamentul sexual al viitorului adult.

Intr-o lume haotica, in care sexul a devenit o moneda de schimb, este bine sa ne pregatim copilul sa imbratiseze un comportament adecvat. A face sex este o alegere, o alegere pe care trebuie sa stim sa o facem, astfel incat, inainte de toate sa ne mentinem psihicul sanatos. E important sa stim cand ar trebui sa spunem da, dar, mai ales, cand ar trebui sa stim sa spunem nu.

Si cel mai important, ne spune Diana, este sa ne acceptam, sa ne cunoastem corpul si dorintele. De aceea, ea ne indeamna sa le vorbim copiilor despre sex, inca de la varsta de doi ani. In joaca, si nu sub forma unor discutii lungi si obligatorii. Ei vor sti sa pastreze informatia care le trebuie, si, treptat, vor intelege de ce baietii si fetitele sunt diferiti anatomic, vor invata sa isi controleze impulsurile sexuale si, de asemenea, sa nu manifeste sentimente de vinovatie sau de rusine.

Dragi parinti, ca aflam sau nu, copiii se masturbeaza. Isi ating organele sexuale, pentru a-si produce placere, inca de la 2-3 ani. Fireste ca nu e o regula universal valabila. Copiii sunt diferiti, dar, la un moment dat, instinctual o vor face, avand drept scop, eliberarea de tensiuni, un fenomen normal, pe care noi trebuie sa-l acceptam, dar sa avem grija sa nu fie practicat in exces.

Mamele prezente la eveniment au vorbit despre ipostazele in care si-au surprins copiii, manifestandu-si teama de a nu deveni adulti exhibitionisti. Am aflat ca fenomenul jocurilor sexuale intre copii este unul tranzitoriu si ca nu ar trebui sa ne ingrijoreze.

Sexualitatea trebuie educata si este un aspect deloc de neglijat. De aceea, Diana ne recomanda sa ne invatam copiii sa-si defineasca corect partile intime. Sa stie despre penis si vulva si despre raporturile sexuale dintre parinti care duc la aparitia lor.

Sa lasam povestile cu barza si sa le inlocuim cu cele reale, astfel incat copiii nostri sa nu devina parinti la 16 ani. Influenta parentala este esentiala pentru conturarea sexualitatii lor, iar modul in care debuteaza viata lor psihosexuala este decisiv pentru evolutia ulterioara a comportamentului lor sexual.


Dragostea de dupa divort

„Port in mine, fara sa stiu, un cimitir in care se afla ceea ce am uitat ca am vazut, ca am auzit, ca am fost”, Octavian Paler.

Mi-a fost dor. M-au durut amintirile. Am pasit prin ele, din nou si din nou, pana la epuizare. Mergeam prin aceleasi locuri, ne promiteam si ne iubeam la fel. Ne spuneam aceleasi lucruri, dupa care imi construiam scenarii fictive despre ce as fi putut face diferit. Ce a declansat prima cearta, cand s-a spulberat vraja si de ce? Niciodata nu m-am simtit mai singura, mai deznadajduita, desi eram inconjurata de oameni grijulii. Oscilam intre stari de furie extrema si durere coplesitoare. Rana afectiva devenise cronica, pe fondul unei nefericiri indelung neglijate si tratate necorespunzator. Retraiam zilnic un cosmar diurn din care nu reuseam sa mai ies, fiind vesnic prezenta in doua dimensiuni paralele. Cu una cochetam, doar, dorindu-mi sa fiu mai constienta de existenta ei si de posibilitatile ei multiple de recuperare emotionala, iar, in cealalta ma complaceam, ca intr-o realitate total neschimbatoare. In timp m-am agatat de capatul firav al sperantei care-mi alunecase deseori printre degete si pe masura ce crestea, radiindu-mi in suflet si lasandu-ma sa privesc din nou catre viata, dorinta de iubire in doi se micsora, inchizand treptat portile oricarei posibile prezente masculine in viata mea. Recunosc ca mi-am dezvoltat un mecanism atipic, dar functional, un pansament durabil, care imi apara inima de dezamagiri crunte, de minciuna folosita pe post de adevar, de promisiuni false si de planuri aberante in doi. Am inceput, insa, cea mai trainica relatie, cea in care nu am investit niciodata destul, pentru ca mereu au fost altii. Relatia cu mine insami, invatand sa fiu indulgenta, sa ma iert, sa ma accept, sa-mi ofer timp, rabdare si incredere. Incredere ca voi reusi, ca inainte de tot sunt eu si am inteles ca fericirea mea nu depinde de iubirea in doi, fericirea mea depinde doar de mine. In ziua cand am inteles ca eu sunt cauza pentru care evenimentele se intampla in viata mea, am inceput sa conturez o poveste cu o intorsatura surprinzatoare, in care indraznesc sa visez, sa-mi doresc, sa-mi propun obiective, sa invat lucruri noi, sa citesc mai mult, sa dorm mai bine si mai profund, sa intalnesc oameni noi, sa rad cu pofta, sa traiesc pasional si intens si sa constientizez ca cineva are nevoie de mine vesela, optimista si bogata sufleteste.

divort

Nu am mai scris, nu am citit, nu am mai mancat, nu am mai ras de un lung si amar de vreme.

Am supravietuit si nu am mai vrut sa traiesc. Au luptat multi pentru mine si alaturi de mine, iar eu mi-am dorit sa mor.

Noptile mi-au fost o insiruire interminabila de ganduri negre, sfasietoare ca niste sageti otravitoare care-mi improscau sufletul. Eram moarta, moarta, dar nedisparuta, neputand participa la evenimentele vietii.

Imi duceam durerea in pozitia fetusului , pe covor, si plangeam pana secam izvorul de lacrimi sarate, care-mi lasau privire de naluca, sau, urland in dus, ore intregi, intrebandu-ma, la nesfarsit, cate durere poate cara un suflet.

Am simtit deseori cum innebunesc, cum mingi de foc si flacari, reiau la nesfarsit traseul sufletului meu, lasand in urma o harta formata din scrum. Caram dupa mine cenusa, iar in nari simteam miros de fum. Il stingeam din nou si din nou cu lacrimi si incercam sa ma agat de cea mai infima urma de speranta.

Nu mi-am mai luat tratamentul, nu I-am mai vazut sensul, si totusi, analizele imi ieseau bine. Parca, soarta se juca cu mine, cand nu-mi mai doream sa traiesc, imi oferea viata. Ce sa fac cu viata cand nu-mi mai trebuie?

Casnicia mea a fost, spre sfarsit, mai rea decat cancerul insusi, si cel mai tare cand am ajuns la deznodamantul ei, ma dureau clipele frumoase, care au fost candva.

Cum poti sa iubesti si, ulterior, sa produci atat de multa durere?

Am inceput sa ma scutur de scrum, si sa scriu, din nou, sincer, despre mine, din care si altii pot lua franturi, pentru a-si construi propriul colac salvator.

Ma gandesc ce se afla la portile sufletului meu si cand le voi deschide din nou, si acesta este un inceput, inceputul sfarsitului.

Acum 7 ani am spus impreuna ” Da”, iar  intr-o zi de 13, am spus impreuna ” Nu”.

Inca doare, dar zilnic, durerea devine mai mica, iar eu invat, alaturi de cei dragi, sa o elimin si, poate, intr-o zi, sa o inlocuiesc.

Am multa iubire de dat, si momentan, o impart in cote egale, familiei si prietenilor mei.

Suflet, ce se afla la portile tale?

La portile sufletului