Oamenii nu ne apartin

Imi plimb sufletul printre oameni de cand ma stiu. Iubirea a fost laitmotivul povestii familiei mele. Toate cuvintele mamei mele izvorau din iubire si de cele mai multe ori erau despre iubire fata de aproape. Cred si acum ca in mama salasluia un bine imanent si ca raul a fost o notiune cu care nu am putut deveni familiara niciodata. Exista, fireste, reversul medaliei, nestiind sa reactionez niciodata la rau. De fiecare data cand mi s-a facut o nedreptate, m-am razvratit teribil, bula mea de perfectiune fiind zdruncinata din temelii.

Mama nu a stiut sa ma pregateasca pentru raul ineluctabil, iar sufletul meu, crescut si educat in iubire, a sangerat la fiecare abandon al omului de care s-a agatat, uneori pana la ultima respiratie a sperantei. A suferit cateva abandonuri pana sa inteleaga ca oamenii nu ne apartin, oricata dorinta, iubire si nevoie am sadi in ei.

Venim singuri pe lume, semanam iubire si cultivam familii, dar plecam la fel de singuri, poate mai plini de amintiri. Amintirile sunt mai reale chiar fata de tot ce am trait intens la un moment. Amintirile sunt cea mai de pret comoara, iar noi trebuie sa le pastram ca pe unica hrana in vreme de restriste.

Oamenii vin si pleaca, nu ne apartin, dar impreuna crosetam amintiri. Depinde doar de noi daca alegem macrameuri colorate sau tonuri sumbre de gri.

Imi doresc ca impreuna cu cei inca prezenti sa tesem un covor lung din lana multicolora, ca cele la care bunica mea lucra cu mult entuziasm in serile de vara, pe prispa varuita din fata casei. Falduri de chilimuri colorate se revarsau in odaile bunicilor mei, cu iz de povesti fericite. Iar pentru cei nou sositi, pregatesc o panza de bumbac pe care sa ne jucam cu o explozie nebanuita de culori si pe care sa o asezam la loc de cinste pe simezele vietii noastre traita impreuna, atat cat se va putea.

Despre sex, cu ai nostri

Pentru cei care ma citesc si inca nu stiu in ce oras locuiesc, ei bine, a venit vremea sa va impartasesc. De ce tocmai acum? Pentru ca, de curand, am participat la un eveniment, unul educational, distractiv deopotriva, si santos. Sanatos pentru noi, dar, mai ales pentru copiii nostri. S-a vorbit despre sex, despre permisivitate, sexualitate corecta si despre obligativitatea noastra ca parinti de a ne informa copiii, inca de la varste fragede.

Prin urmare, locuiesc in Galati, un oras in care se mai intampla si lucruri faine, organizate de oameni si mai faini. Cum ar fi intalnirea gazduita de FasTracKids si sustinuta de psihologa Diana Balaban. Despre Diana, numai de bine. Conduce discutiile cu lejeritate, este o buna ascultatoare, intervine doar cand este cazul si ofera sfaturi pertinente. Pe deasupra, nu duce lipsa de carisma, ajungand sa o indragesti inca de la prima intalnire.

Tema? Sexualitatea la copii-tabu sau nu? Daca esti genul de parinte care nu considera ca ar trebui sa discute astfel de subiect cu copilul sau, mai ales la o varsta frageda, atunci te asigur ca ar trebui sa pui pe lista prioritatilor tale legate de cresterea copilului, si participarea la o astfel de intalnire. Vei pleca mai informat, mai constient de necesitatea de a contribui la formarea unor atitutidini sanatoase in ceea ce priveste comportamentul sexual al viitorului adult.

Intr-o lume haotica, in care sexul a devenit o moneda de schimb, este bine sa ne pregatim copilul sa imbratiseze un comportament adecvat. A face sex este o alegere, o alegere pe care trebuie sa stim sa o facem, astfel incat, inainte de toate sa ne mentinem psihicul sanatos. E important sa stim cand ar trebui sa spunem da, dar, mai ales, cand ar trebui sa stim sa spunem nu.

Si cel mai important, ne spune Diana, este sa ne acceptam, sa ne cunoastem corpul si dorintele. De aceea, ea ne indeamna sa le vorbim copiilor despre sex, inca de la varsta de doi ani. In joaca, si nu sub forma unor discutii lungi si obligatorii. Ei vor sti sa pastreze informatia care le trebuie, si, treptat, vor intelege de ce baietii si fetitele sunt diferiti anatomic, vor invata sa isi controleze impulsurile sexuale si, de asemenea, sa nu manifeste sentimente de vinovatie sau de rusine.

Dragi parinti, ca aflam sau nu, copiii se masturbeaza. Isi ating organele sexuale, pentru a-si produce placere, inca de la 2-3 ani. Fireste ca nu e o regula universal valabila. Copiii sunt diferiti, dar, la un moment dat, instinctual o vor face, avand drept scop, eliberarea de tensiuni, un fenomen normal, pe care noi trebuie sa-l acceptam, dar sa avem grija sa nu fie practicat in exces.

Mamele prezente la eveniment au vorbit despre ipostazele in care si-au surprins copiii, manifestandu-si teama de a nu deveni adulti exhibitionisti. Am aflat ca fenomenul jocurilor sexuale intre copii este unul tranzitoriu si ca nu ar trebui sa ne ingrijoreze.

Sexualitatea trebuie educata si este un aspect deloc de neglijat. De aceea, Diana ne recomanda sa ne invatam copiii sa-si defineasca corect partile intime. Sa stie despre penis si vulva si despre raporturile sexuale dintre parinti care duc la aparitia lor.

Sa lasam povestile cu barza si sa le inlocuim cu cele reale, astfel incat copiii nostri sa nu devina parinti la 16 ani. Influenta parentala este esentiala pentru conturarea sexualitatii lor, iar modul in care debuteaza viata lor psihosexuala este decisiv pentru evolutia ulterioara a comportamentului lor sexual.


Dragostea de dupa divort

„Port in mine, fara sa stiu, un cimitir in care se afla ceea ce am uitat ca am vazut, ca am auzit, ca am fost”, Octavian Paler.

Mi-a fost dor. M-au durut amintirile. Am pasit prin ele, din nou si din nou, pana la epuizare. Mergeam prin aceleasi locuri, ne promiteam si ne iubeam la fel. Ne spuneam aceleasi lucruri, dupa care imi construiam scenarii fictive despre ce as fi putut face diferit. Ce a declansat prima cearta, cand s-a spulberat vraja si de ce? Niciodata nu m-am simtit mai singura, mai deznadajduita, desi eram inconjurata de oameni grijulii. Oscilam intre stari de furie extrema si durere coplesitoare. Rana afectiva devenise cronica, pe fondul unei nefericiri indelung neglijate si tratate necorespunzator. Retraiam zilnic un cosmar diurn din care nu reuseam sa mai ies, fiind vesnic prezenta in doua dimensiuni paralele. Cu una cochetam, doar, dorindu-mi sa fiu mai constienta de existenta ei si de posibilitatile ei multiple de recuperare emotionala, iar, in cealalta ma complaceam, ca intr-o realitate total neschimbatoare. In timp m-am agatat de capatul firav al sperantei care-mi alunecase deseori printre degete si pe masura ce crestea, radiindu-mi in suflet si lasandu-ma sa privesc din nou catre viata, dorinta de iubire in doi se micsora, inchizand treptat portile oricarei posibile prezente masculine in viata mea. Recunosc ca mi-am dezvoltat un mecanism atipic, dar functional, un pansament durabil, care imi apara inima de dezamagiri crunte, de minciuna folosita pe post de adevar, de promisiuni false si de planuri aberante in doi. Am inceput, insa, cea mai trainica relatie, cea in care nu am investit niciodata destul, pentru ca mereu au fost altii. Relatia cu mine insami, invatand sa fiu indulgenta, sa ma iert, sa ma accept, sa-mi ofer timp, rabdare si incredere. Incredere ca voi reusi, ca inainte de tot sunt eu si am inteles ca fericirea mea nu depinde de iubirea in doi, fericirea mea depinde doar de mine. In ziua cand am inteles ca eu sunt cauza pentru care evenimentele se intampla in viata mea, am inceput sa conturez o poveste cu o intorsatura surprinzatoare, in care indraznesc sa visez, sa-mi doresc, sa-mi propun obiective, sa invat lucruri noi, sa citesc mai mult, sa dorm mai bine si mai profund, sa intalnesc oameni noi, sa rad cu pofta, sa traiesc pasional si intens si sa constientizez ca cineva are nevoie de mine vesela, optimista si bogata sufleteste.

divort

Nu am mai scris, nu am citit, nu am mai mancat, nu am mai ras de un lung si amar de vreme.

Am supravietuit si nu am mai vrut sa traiesc. Au luptat multi pentru mine si alaturi de mine, iar eu mi-am dorit sa mor.

Noptile mi-au fost o insiruire interminabila de ganduri negre, sfasietoare ca niste sageti otravitoare care-mi improscau sufletul. Eram moarta, moarta, dar nedisparuta, neputand participa la evenimentele vietii.

Imi duceam durerea in pozitia fetusului , pe covor, si plangeam pana secam izvorul de lacrimi sarate, care-mi lasau privire de naluca, sau, urland in dus, ore intregi, intrebandu-ma, la nesfarsit, cate durere poate cara un suflet.

Am simtit deseori cum innebunesc, cum mingi de foc si flacari, reiau la nesfarsit traseul sufletului meu, lasand in urma o harta formata din scrum. Caram dupa mine cenusa, iar in nari simteam miros de fum. Il stingeam din nou si din nou cu lacrimi si incercam sa ma agat de cea mai infima urma de speranta.

Nu mi-am mai luat tratamentul, nu I-am mai vazut sensul, si totusi, analizele imi ieseau bine. Parca, soarta se juca cu mine, cand nu-mi mai doream sa traiesc, imi oferea viata. Ce sa fac cu viata cand nu-mi mai trebuie?

Casnicia mea a fost, spre sfarsit, mai rea decat cancerul insusi, si cel mai tare cand am ajuns la deznodamantul ei, ma dureau clipele frumoase, care au fost candva.

Cum poti sa iubesti si, ulterior, sa produci atat de multa durere?

Am inceput sa ma scutur de scrum, si sa scriu, din nou, sincer, despre mine, din care si altii pot lua franturi, pentru a-si construi propriul colac salvator.

Ma gandesc ce se afla la portile sufletului meu si cand le voi deschide din nou, si acesta este un inceput, inceputul sfarsitului.

Acum 7 ani am spus impreuna ” Da”, iar  intr-o zi de 13, am spus impreuna ” Nu”.

Inca doare, dar zilnic, durerea devine mai mica, iar eu invat, alaturi de cei dragi, sa o elimin si, poate, intr-o zi, sa o inlocuiesc.

Am multa iubire de dat, si momentan, o impart in cote egale, familiei si prietenilor mei.

Suflet, ce se afla la portile tale?

La portile sufletului

Si daca mor ?

In vara anului 2017, atunci cand inca ma desfatam cu efectele mirobolante ale chimioterapiei, printre care o anemie severa de-mi vajia capul cand ma incarcam cu sarsanale de la piata, caci doar eu trebuia sa-mi demonstrez ca sunt perfect sanatoasa si ca inca pot, a cazut fii-miu de pe bicicleta, fix in fata. Arata ca dupa un accident de masina. I-am verificat mainele, picioarele, sa ma asigur ca nu sunt rupte, dar nasul parea nelalocul lui. Am luat copilul pe sus, l-am urcat in masina si ne-am indreptat toti 3 spre spital, cu taica-su la volan.

Nu am mai avut timp sa-mi creionez sprancenele ca sa aduc cat de cat a om, era o munca titanica, simetria lor ma depasea, eminamente, si nici la intensitatea culorii nu ma pricepeam prea bine. Cu basmaua care-mi acoperea chelia, cu trupul firav, dar cu inima plina de curaj, de speranta si de iubire, desi si ea sufera de-un anevrism de sept, dobandit la nastere, am rupt usa Spitalului de copii.

Aratam fix cum si eram, o bolnava de cancer. O bolnava de cancer cu un copil in brate cu fata tumefiata. Se citea compasiunea pe fetele tuturor apartinatorilor, mai putin, pe cele ale cadrelor medicale. Ma tot gandesc ca acesta este unul dintre criteriile de angajare, ca este mentionata pe undeva prin fisa postului, lipsa compasiunii si, mai rau, indiferenta la drama pacientului.

In ultimul timp practicasem diplomatia si intelegerea, caci irascibilitatea mea devenea uneori mai mare decat mine, dar atunci am simtit-o cum clocoteste si da pe afara, si am intrat in sala de primire-pacienti, in fata careia parintii trebuiau sa faca o negociere rapida si sa decida care dintre ei sa intre, ( deoarece se cerea clar sa intre doar unul), spunand raspicat ca eu am cancer si cer sa mi se vada cat mai repede copilul pana nu fac o criza de nervi.

Spre marea mea mirare, nicio asistenta nu s-a rastit, nu m-a dat afara, si parca s-au si inmultit subit, intrucat in cateva minute, copilul meu era urcat pe masa si roiau 2-3 asistente in jurul lui, destul de grijulii. De-acolo totul a mers snur, ne-a vazut medicul de garda, i s-a facut rapid o radiografie si-am fost lasati sa asteptam la usa medicului radiolog.

In timpul acesta de asteptare, m-a incoltit din nou frica aia monstruoasa de moarte, nu frica ca voi muri eu ca individ, ci ca voi muri eu, ca mama. Si cine, cine va mai razbi pentru copiii mei mai bine ca mine?

I-a trimis un mesaj unei prietene sa o pun la curent cu cele intamplate si raspunsul ei m-a intors la realitate, la realitatea mea antipatica si sacaietoare, dar cu sanse uimitoare de metamorfoza.

– Elena, da-ti doua palme, mamele nu mor!

Nicolas

Cea mai frumoasa serbare din viata mea

nelu

Sa tot fi avut vreo 21 de ani, tanara, creativa, zapacita, cam aceeasi situatie ca si cea actuala, doar ca acum sunt un pic mai tanara. ( Am omis sa adaug si ironica )

Am avut intotdeauna rolul principal la serbari, cred ca imi placea sa joc teatru, la propriu, caci la figurat nu prea ma pricep. Am fost Craiasa Zapezii, Alba ca Zapada, Abecedarul si sotia lui N.

Diferenta este ca pentru toate celelalte roluri am repetat in prealabil, pana mi-au iesit impecabil. Pentru rolul de sotie, nu prea a fost timp de repetitie, mi s-a propus pe neasteptate, nu am excelat si am mai incercat o data, dar asta este alta poveste.

In schimb, la serbarea-nunta m-am distrat copios, am dansat de ma dureau talpile, emotiile au fost inexistente, a fost o serbare ireal de frumoasa in comparatie cu evenimentele care s-au desfasurat dupa caderea cortinei.

N. mi s-a parut la fel de inconstient si degajat ca si mine, aflat si el in rolul nepotrivit. Pe undeva ne completam, cred. Cel putin am facut fata cu brio rolurilor principale. Nici nu a trebuit sa facem mare lucru, doar sa dansam, sa zambim, sa ne pupam si sa ne imbracam in print si printesa.

Cred ca l-am iubit, sunt atat de multi ani incat nici nu-mi mai amintesc. Nu a fost o dragoste mistuitoare, ci mai degraba una adolescentina, aflata la pragul maturitatii.

Mi-as fi dorit sa mai cresc, sa mai fiu o Scarlett O’Hara, o Emilie Floge, o Elizabeth Bennet, sa experimentez, sa ma bucur de libertate, sa plantez dorinte, sa le irig cu sperante, sa le ajut sa creasca, sa gresesc, sa privesc catre noi orizonturi, nu doar imaginative.

Nu stiam sa fiu decat copilul parintilor mei, o studenta silitoare, o prietena carismatica, sociabila si invatam sa fiu iubita lui N. Inca invatam.

Am ramas insarcinata in anul doi de facultate si in toata naivitatea mea, am stiut ca eu aleg sa fiu mama. In luarea deciziei respective am fost doar eu. Am mai avut o a doua sansa dupa 8 ani, si acum sunt mandra mama de 2. I-am cam ras Bestiei in nas, cand la 35 de ani am predat si ovarele.

Cum era de asteptat, organizatori la nunta noastra, nu am fost noi. Ce instructor de dans, ghirlande de flori, decoruri feerice ? Nu am avut nimic al nostru, nici macar dansul mirilor.

Imi amintesc ca ne-am pus problema dansului, nu stiam niciunul sa dansam populara si vreo cateva seri la rand am incins hora in sufragerie cu vecina de langa noi, mare dansatoare, si cu mama.

Ne-am descurcat la serbare, pe mine m-a ajutat lungimea rochiei, pe N. simtul umorului.

DA-ul a fost spus de amandoi, cat sa ne ajunga cinci ani. Dupa cinci ani, recunosc, mi-am dat seama ca nu doar nunta, ci si casnicia ne-a fost o serbare, de data aceasta regizata de noi, fiecare cu scenariu propriu, nereusind nicicum sa ne impartim rolurile corespunzator.

SURSA FOTO: PINTEREST

Platforma oamenilor fericiti

SAD

Deschid facebook-ul de multe ori pe zi, prea multe, si mi se deruleaza rapid farfurii cu meniuri alese, homari intinsi pe pat de salata verde, scoici scallop cu sos de unt, sampanii scumpe in frapiere, cadre feerice din destinatii exotice, familii perfecte a caror viata pare desprinsa din cele mai bune filme de dragoste.

Toata lumea imbratiseaza positive thinking, fara exceptie, inclusiv cei care mai adauga un partikip la concursurile cu iPhone sau un Amin la continuarea lantului prieteniei.

Reprezentantele sexului frumos primesc buchete imense de flori de la anonimi, lasate  pe capota masinilor scumpe, iar ele le imortalizeaza rapid si le multumesc expeditorului intr-un selfie cu buzele rasfirate ca un cauciuc explodat, alaturandu-se rictusului unei infirmitati la moda, cum spunea Sadoveanu. Cum care Sadoveanu? Cel care a primit toate like-urile copilariei mele.

Unii m-ar numi frustrata, iar eu sunt perfect de acord.

Oameni buni, sunt om frustrat! Conform Dex, frustrat ,-a= lipsit de un drept al sau, pagubit.

Ce-mi lipseste mie? Dreptul de a adera la platforma oamenilor reali, care se confrunta cu probleme si le accepta, prin acceptare nereferindu-ma nicidecum la resemnare, ci la deschidere in fata suferintei. Resemnarea e fuga, fuga catre platforma vecinilor fericiti. Acolo problemele sunt inexistente, leopardul sta bine inchis, iar gardul e vopsit in cele mai vii culori.

Eu am ales sa defilez de multe ori cu leopardul meu, care uneori a devenit ditamai elefantul. Am fost deseori persoana non grata, dar in patratelul meu, m-am simtit reala.

Am 36 de ani si in toate lanurile astea de fericire, am aparut eu, cu parcela mea secetoasa. Am fost bolnava, am ramas fara job, am facut copii si i-am crescut singura, fara bone filipineze. Mi-am pus diplomele in cui si-am adunat frustrari.

Asa-i in viata reala. oamenii nu sunt mereu roz, oamenii mai sunt si gri de suparare, si rosii de furie si uneori, sunt roz de fericire.

Am zile in care viata imi pare un non-sens si zile in care ma trezesc razand. Normal ca le prefer pe cele din urma, dar fara cele triste m-as plictisi teribil si tot la nefericire as ajunge. Tot ce e prea prea aduce de fapt nefericire.

Mie imi place sa stau in balanta, sa incerc s-o inclin spre partea fericita, dar cel mai mult imi place sa fiu reala.

Stie cineva vreun link catre platforma oamenilor reali?

Sursa foto: Pinterest

Ziua in care am murit si am reinviat

renastere

O lumina calda patrundea prin geamul intredeschis, formand un culoar portocaliu in care dantuiau milioane de particule de praf, iar eu imi doream sa devin una cu ele, sa plutesc intr-o neuitare deplina, in care durerea sa devina perisabila.

Culesesem din viata crunte lovituri si simteam cum mi se scurge seva inainte sa-mi descopar esenta. Aveam 35 de ani si eram cocosata de greutatea destinului ciunt. Eram infirma fizic si sufleteste si ma oglindeam in cioburile unei realitati diforme.

Ma cuprinsese un frig care-mi ingheta oasele, invaluindu-ma intr-o liniste care ma paraliza, devenind confortabila, ca o trecere suava catre lumea de dincolo, un refugiu in care sufletul meu ar putea primi a doua sansa, iar de corp m-as fi debarasat, ca de o carcasa ostoita si inutila.

Imi era foarte greu sa ma misc, dar si mai greu imi era sa ma privesc intr-un trup care nu-mi apartinea, vlaguit si lipsit de viata, in care nici sufletul nu-si gasea lacasul, orbecaind disperat printre vintre, accetuand senzatia de gol.

Intodeauna mi-am dorit sa cunosc adevarul pana-n panzele albe. El mi-a fost combustibil inepuizabil de-a lungul drumului pe care l-am parcurs cu Bestia, dar in ziua aceea nu mi-am dorit sa stiu unde mi-au ingropat vechiul trup, pentru ca m-as fi intors la el in permanenta, incercand o resuscitare continua si zadarnica.

-NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST.

Cu acest gand chinuitor cadeam din nou in agonie, pe care mi-o doream mai mult decat scurtele perioade de constienta, care ma biciuiau ca pe un ogar costeliv si muribund.

Ajunsesem la capat de drum, epuizata, posesoare a unei ultime suflari, care m-ar fi putut propulsa dincolo…si totusi, DINCOLO,  a fost tot AICI, un AICI caruia i-am adus slefuri de diamant, asimetrice, dar de o frumusete orbitoare, prin intermediul experientelor abrazive pe care nu mi le-am dorit, dar pe care Bestia mi le-a oferit, fara mila.

Am inchis strans ochii, ca si cum mi-as fi putut decide destinul, chiar atunci in ziua mortii mele.

Imaginea copiilor mei ma tragea cu o forta de nestavilit, cladita din iubirea lor neintinata pentru o mama de care aveau atat de multa nevoie.

Aveau nevoie sa fie bine.

– Mami, esti cea mai frumoasa din toate tarile!

Aceasta propozitie m-a agatat ca un carlig, tarandu-ma afara din abis si lasandu-ma lesinata la marginea lui, golita de dorinta.

Aceea a fost, de fapt, prima zi din viata mea, ziua care m-a aruncat in nemurirea si nemarginirea sufletului, in care eu am invatat sa fiu mama copiilor mei, sau, mai bine spus, copiii mei m-au invatat sa le fiu mama, prin plantarea dorintei de viata, pe care am irigat-o deseori cu lacrimi de bucurie si a crescut din ce in ce mai mare si mai puternica

Odata cu ea, am crescut si eu, dar, mai ales, mi-a crescut inima, de la iubirea pe care am invatat sa o daruiesc, de la iertarea pe care am invatat sa o acord, de la speranta pe care am invatat sa o sadesc, la randu-mi, in sufletele celor din jurul meu.

Niciodata nu voi mai fi ce am fost, pentru ca imi place mult prea mult ceea ce sunt acum.

A trebuit sa mor, sa-mi ingrop nesiguranta, neincrederea, neacceptarea, neiubirea, ca sa invat sa traiesc autentic orice clipa a existentei mele.

– NICIODATA NU VOI MAI FI CE AM FOST SI E MINUNAT!

 

 

 

 

Prietenia intre o ea si un el

Cosmin.jpgCopil fiind, am tanjit mereu dupa un frate sau o sora, si mi-am dojenit adeseori mama pentru ca nu mi i-a oferit.

Sunt o persoana empatica, iar atunci cand stii sa-mi ajungi la suflet, ramai acolo pentru totdeauna.

La fel s-a intamplat si cu prietenul meu Cosmin, pe care il consider ca pe fratele mai mic pe care mi l-am dorit mereu.

Pe Cosmin il cunosc de cand avea 11 ani, fiind fratele colegei mele de banca din liceu. De-a lungul timpului am creat o stransa relatie de prietenie, in care nu ne-am dezamagit niciodata.

Astazi este ziua lui. Cosmin implineste 29 de ani si sunt foarte mandra de el. S-a transformat intr-un barbat interesant si matur. Are un aspect misterios si ingrijit, este inteligent si isi croieste drum prin viata, bazandu-se pe niste principii sanatoase, reusind sa-si pastreze echilibrul in fata provocarilor mundane, tinandu-se la distanta de artificialitatea societatii actuale.

Atunci cand mi-a fost cel mai greu, el a fost acolo, cu tolba plina de incurajari si sperante, si stiu ca nu a fost doar martor la suferinta mea, ci a suferit alaturi de mine.

Este unul dintre oamenii care ma cunoaste cel mai bine, imi simte din voce apasarile sufletului si vine in intampinarea lor, chiar si atunci cand nu-i cer asta.

Prietenia noastra este o carte despre sinceritate, intelegere, respect si incredere, pe care o scriem amandoi, rasfoindu-i paginile in cautarea zecilor de amintiri frumoase si privind cu speranta la miile de pagini pe care inca le mai avem de scris.

La multi ani, Cosmin! Iti doresc sa ai o viata lina, visurile sa-ti devina realitate, fericirea sa-ti imbrace sufletul, iubirea sa fie constanta existentei tale, sa fii vesnic sanatos, succesul sa-ti calauzeasca pasii si sa ramai neschimbat!

cosmin

CONSTIINTA ALTERITATII

20264954_1215715398573777_7398914271842086373_nIntrevad o raza de lumina calda care isi croieste drum catre inima mea si ma intreb, in gand, cati oameni isi aloca macar cinci secunde sa priveasca rasaritul, primul dar al zilei, in cautarile lor neintrerupte pentru un viitor in care viata va deveni tangibila, debarasandu-se de straiele promisiunii.

Ma indrept catre aeroport, cu un bagaj emotional peste limita admisa, un amalgam de sentimente profunde, pe care am invatat sa le experimentez la un nivel inalt, in timp ce constientizez cat de mica sunt in raport cu maretia divina, cat de fragila imi e viata si cat de neputincioasa si de puternica sunt, in acelasi timp.

Am capul acoperit cu un turban colorat, simt priviri curioase indreptate catre mine, dorindu-si sa-mi afle povestea, iar eu stiu ca povestea mea si a lor are acelasi sfarsit, doar ca eu am invatat sa o traiesc, in timp ce ei nu o traiesc niciodata, cautand-o intr-un fuleu neintrerupt si neavand timp sa-i simta esenta.

Cu inima stransa, astept cuminte sa-mi vina randul la poarta de control, stiind deja ce urmeaza sa se intample.

Bagajul de mana nu creeaza probleme , pentru ca l-am pregatit constiincioasa, citind regulile in prealabil.

Pacat ca nu exista un set de reguli, pe care oamenii sa-l poata memora si aplica la intrarea in viata, inaintand, in schimb prin ea, semi-constienti, ca si cum i-ar bajbai esenta, neidentificand-o niciodata, proiectandu-se constant in viitor pentru a-si asigura supravietuirea.

M-am intrebat adesea cata nefericire imi este data sa cunosc, dar atunci cand am atins forma cea mai profunda, am realizat ca nu exista stimul mai grozav pentru trezirea constiintei.

Controlul vamal imi da senzatia de gol in stomac, pentru ca turbanul meu vesel creeaza intotdeauna probleme.

Sunt rugata sa intru intr-o camera special amenajata, cu o doamna in uniforma, unde sa pot dezvalui ce se afla sub el.

Cu greu imi stapanesc lacrimile si incep stinghera sa desfac nodul si sa las sa-mi cada pe umeri materialul.

Textura lui se simtea grea ca de plumb, expunandu-mi goliciunea sufletului prin dezvaluirea secretului a ceea ce sunt fara el: un om condamnat de boala.

Si, iata-ne, doua femei, fata in fata, una respecatand atributiile job-ului pe care si l-a ales, cealalta cheala, tematoare, dar cu dorinta acerba de viata.

S-a uitat la mine, m-a strans in brate si mi-a spus :

„ Esti atat de frumoasa!”

Pret de cateva minute s-a identificat cu mine, cu durerea mea, desi nu ne cunoasteam si probabil nu ne vom mai vedea niciodata.

Aceasta este alteritatea, cea care ne defineste latura umana, constituind adevarul individual si posibiltiatea de a simti prezenta lui Dumnezeu, un Dumnezeu iubitori de oameni, a caror calatorie interioara se bazeaza pe constiinta, iubire si iertare, caci omul nu se naste om, ci devine om.